După o examinare personală, cât şi după ascultarea consiliului nostru, am hotărât şi hotărâm ca de acum încolo la toate lucrările noastre cu titluri în limba germană să se folosească în loc de piano forte, termenul «Hammerklavier», pian cu ciocănele, ceea ce va fi respectat pe loc de către prea bunul nostru general-locotenent şi de aghiotanţi, cât şi de toţi ceilalţi pe care-i priveşte şi va fi pus imediat în aplicare. Deci, în loc de pianoforte, pian cu ciocănele – rămâne stabilit odată pentru totdeauna.... Este ceea scria Ludwig în 23 ianuarie 1817 către Steiner & Comp., mai exact firmei constructoare de piane cu care colabora frecvent.

Indicaţia stabilită definitiv de Ludwig avea să se aplice doar la sonatele op. 101 şi 106. Aceasta din urmă este poate cea mai reprezentativă în sensul dorit de compozitor, pentru că speculează până la maxima consecinţă dezvoltarea pianului în termeni tehnici, compatibil atunci, în 1817-1818 cu cele pe care le cunoaştem azi. Sonata a fost scrisă sub cele mai dramatice circumstanţe, pentru că este greu să fi nevoit să compui pentru a-ţi câştiga o pâine... îi scria lui Ferdinand Ries la Londra, după ce lui Carl Czerny îi spusese Voi scrie o sonată care va deveni cea mai importantă între ale mele. O consideră aşa marii pianişti de-atunci spre noi, iar Edwin Fischer îl citează şi cu o altă frază: Iată o sonată care va da mult de lucru pianiştilor şi care va putea fi cântată abia peste cincizeci de ani.