Luni 9 iunie, ora 20
Reluare sâmbătă, 14 iunie, ora 15

Jean Sibelius: Concertul op.47 în re minor pentru vioară şi orchestră (Hilary Hahn şi Orchestra Radiodifuziunii Suedeze, dirijor Esa Pekka Salonen)

Ludwig van Beethoven: Concertul nr.5 „Imperialul” pentru pian şi orchestr ă (Helene Grimaud, Capela de stat din Dresda, dirijor Vladimir Jurowski)

Contrar obiceiului, vă propun fragmente de pe două CD-uri apărute recent la casa Deutsche Grammophon. Protagoniste sunt, întâmplător sau nu, două tinere, însă deja două nume consacrate ale artei interpretative contemporane: violonista

Hilary Hahn şi pianista Helene Grimaud.

Hilary Hahn – ultima apariţie discograficăHilary Hahn şi-a lansat ultimul disc în martie 2008 – sunt lucrări de Arnold Schonberg şi Jean Sibelius înregistrate în compania Orchestrei Radiodifuziunii Suedeze, dirijate de Esa Pekka Salonen.A asculta înregistrările violonistei americane de doar 28 ani este mereu surprinzător: pentru că de fiecare dată te poţi gândi cu cât talent se nasc anumiţi oameni pe lume. Şi când aceşti oameni sunt descoperiţi şi învaţă totul despre ceea ce au fost hărăziţi să facă, rezultatul este unul uimitor. Aşa cum sunt şi înregistrările lui Hilary Hahn. Există atâta emoţie, atâta trăire într-un concert pe care chiar în ultimul timp l-am ascultat destul de des la Radio România Muzical – mă refer la Concertul op.47 în re minor de Jean Sibelius. Este o înregistrare pe care v-o recomand cu căldură. Helene Grimaud în Imperialul beethovenian Este un disc la fel de mult lăudat de critica internaţională ca şi cel lansat pe piaţă de Hilary Hahn.


Discul a apărut în august 2007. Pe copertă descoperim numele pianistei Helene Grimaud şi al Capelei de stat din Dreda, dirijate de Vladimir Jurowski. Iar în interior, găsim Concertul nr. 5 de Ludwig van Beethoven.O cunoşteam pe Helene Grimaud în Concertul nr. 4 de Beethoven – o prezenţă solară şi mai mult romantică decât clasică.O descopăr în această versiune a celui de al cincilea concert beethovenian aceeaşi şi totuşi schimbată. Este evident, mult mai matură, aceasta poate şi pentru că Imperialul nu poate fi cântat şi înţeles decât de un pianist care a atins o anumită treaptă a carierei sale. Imperialul este un concert clar şi tocmai de aceea, extrem de dificil. Ca şi în muzica lui Mozart, aici nu poţi ascunde nimic, nici un defect, şi de aceea trebuie să fii perfect.În Imperialul, pianul nu este doar un instrument solist, este un adevărat lider, o orchestră în sine. Iar pianul lui Grimaud se transformă într-un erou, care convinge nu prin forţă, ci prin trăirea sa intensă.
Cristina Comandaşu