Domnule Ionuț Pascu, care este titlul cărții pe care ne-o veți prezența astăzi?

Vă mulțumesc pentru invitația la introspecție pe care mi-ați făcut-o cu această ocazie! În general, sunt foarte rezervat în a face recomandări, pentru că o recomandare este, în același timp, și o responsabilitate asumată. Despre cărți... dacă nu sunt cărți de colorat sau de matematică, atunci avem de-a face cu cuvinte. Iar cuvântul, cum bine știm din propriile experiențe, lăsând la o parte filosofia și teologia din spatele conceptului creator de verbum... cuvântul, cum spuneam, poate genera o multitudine de emoții inclusiv negative. Știți, vorba spusă nu poate fi luată înapoi. Sunt multe exemple de cărți-manifest care au apărut ca simple expresii de gândire liberă a unor indivizi, dar care au generat mișcări extremiste și probleme grave la nivel mondial. Nu are rost să le numesc aici, dar un exemplu elocvent se află în Germania anului 1925; cred că toți știm despre ce e vorba.

Am început într-o notă gravă tocmai pentru a sublinia puterea de transformare a cuvântului și importanța pe care trebuie să o dăm ideii de carte. Mi-e greu să opresc aici acest preambul, fiind un subiect vast de discuție, dar dacă ar fi totuși să recomand ascultătorilor Radio România Muzical cărți, aș ține cont de faptul că emisiunea dumneavoastră se numește "Cuvântul muzicii" - un titlu care m-a dus cu gândul direct la... operă, un gen muzical care fără cuvinte nu s-ar putea justifica. Puține sunt exemplele libretelor de operă care nu au la bază un roman, o piesă de teatru sau chiar mai multe, așa cum este cazul Oedipului enescian, care reunește trei tragedii tebane scrise pe parcursul a 36 de ani de Sofocle, fără ca acesta să le fi dorit a fi neapărat o trilogie.

Recomandarea mea din zona beletristică este legată direct de lumea operei. Citiți sursele de inspirație ale operelor! Voi enumera doar câteva dintre cele mai cunoscute, care se găsesc în limba română prin anticariate (eu, personal, le dețin), lăsând deschisă lista și stârnind, poate, curiozitatea de a căuta mai multe.

Celebra "La Traviata" este "Dama cu camelii" a lui Alexandre Dumas-fiul; "Manon Lescaut", a abatelui Prevost; "Rigoletto" este, de fapt, "Regele se amuză" a lui Victor Hugo; "Nunta lui Figaro" și "Bărbierul din Sevilla" - piese de teatrul de-ale lui Beaumarchais; "Boema" - "Scene din viață de boem" a lui Henri Murger; "Carmen" - de Prosper Merimee; "Otello", "Macbeth", "Falstaff"... ale lui William Shakespeare; "Tosca" - piesă de teatru a lui Victorien Sardou; "Mireasa din Lammermoor" a lui Walter Scott; "Evgheni Oneghin", iată, un volum de versuri practic, ale lui Aleksandr Pușkin...

Citind sursele de inspirație ale operelor, putem interacționa, cred eu, la alt nivel intelectual și emoțional cu spectacolul, fiindcă acum avem puncte de reper mai rafinate pe care, poate, libretistul le-a omis - conștient sau nu - ori nu au trecut de filtrul editorial. Trebuie menționat aici că, în general, titlul unei opere era de preferat să rezoneze cu ceva deja cunoscut și apreciat de public pe versantul literar. Astfel, muzica își putea întinde nestingherită mrejele emoționale potențând intriga și parcursul narativ. Doar ca idee, Figaro era deja un personaj celebru când Mozart îi prezenta nunta.

Eu, personal, mă duc întotdeauna la aceste surse atunci când abordez un rol nou pentru a găsi acele detalii care să mă ajute să creez un profil cât mai corect al personajului atât psihologic, cât și fizic, ca punct de pornire în discuțiile ulterioare cu regizorul și cu dirijorul.

De ce trebuie să citim?

Chiar dacă pare o întrebare retorică, e bine să punctăm din nou faptul că lectura îmbunătățește inteligența umană prin expunerea la noi idei și perspective similar cu modul în care inteligența artificială devine mai inteligentă prin procesarea și învățarea din date diverse... Asta ca să fim în ton cu vremurile.