Domnule Valentin Răduțiu, ca de obicei este o șansă de a sta de vorbă cu un muzician cu experiența dumneavoastră. De această dată, filtrul pe care îl propunem discuției noastre este adresat celor care vor să înțeleagă anatomia unui fenomen numit o carieră de succes. Poate nu este cel mai elegant termen folosit, o poveste de succes a unui interpret care este cunoscut atât ca solist, interpret de muzică de cameră, dar și profesor și membru într-o mare orchestră germană, în cazul dumneavoastră. La o primă vedere, ingredientele nu sunt necunoscute, desigur, înzestrări native, caracter, perseverență pe de o parte, pe de altă parte, un mediu propice formării și afirmării și nu în ultimul rând, un oarecare dram de noroc pentru că este nevoie și de șansa de a întâlni oameni potriviți, uneori providențiali care să te ghideze și să creadă în tine pentru a reuși să te afirmi. Ce este greșit și ce trebuie completat în ceea ce am spus eu până acum din experiența dumneavoastră?

Sunt perfect de acord. Ați dat un răspuns foarte complet și foarte apropiat și de convingerea și simțirea mea. De fapt, ați bifat toate punctele esențiale. Nici nu simt nevoia să adaug foarte mult. Putem spune că sunt acești factori de bază și elementele absolut necesare și apoi am putea spune că nu există o rețetă în același timp. Regăsim în toate, în parcursurile, să le numesc de succes, anumiți factori, precum profesori foarte buni, anumite circumstanțe. Vă dați seama că eu am un tată violoncelist care a studiat la București și câteodată oamenii, mai ales cei care au mai puțin de a face cu muzica, ne întâlnesc pe amândoi și întreabă: cine dintre voi doi cântă mai bine la violoncel? Tata totuși cântă mai bine, nu? Iar tata zice: nu, Doamne ferește, ar fi și trist. A ajuns mai departe fiul meu decât mine. Vreau să spun prin faptul că m-am născut la Munchen și am avut în apropierea mea mari profesori la Salzburg, la Viena. Da, am avut anumite posibilități și în timpurile comuniste. În România sigur au ieșit mari muzicieni, dar evident, nu putem nega accesul la informație, accesul la anumite persoane, profesori. Astăzi accesul este mai ușor decât era mai demult. Așa că sperăm că din generație în generație, muzicienii devin mai buni și perspectiva parentală de exemplu. Eu încă nu am copii, dar înțeleg fenomenul, pot să fii un părinte minunat și să propui cum educi un copil și totuși parcursul lui să fie cu totul altul decât ți-ai propus. Sunt lucruri pe care le poți influența, altele nu.

Dumneavoastră ce fel de copil ați fost? Ascultător, disciplinat? Bănuiesc că da. Răspunsul în mare cam acesta ar fi.

Am fost, da. Mama mea, se spune că la pubertate, la nivel sufletesc, cu prima dragoste și anumiți factori care apar în viața unui tânăr au fost mai turbulenți, dar ca și copil, într-adevăr am fost un copil foarte pozitiv, foarte curios, care din proprie energie și atracție a vrut să cânte la instrument, însă mi-a plăcut. Câteodată spun jurnaliștilor că din păcate nu pot oferi o poveste de scandal, care să spun că tata m-ar fi închis în cameră și m-a forțat să studiez. Dar desigur, tatăl meu cu un dar pedagogic și cu dragostea parentală care nici ea nu este un garant ca această relație de părinte-copil, în același timp, profesor-elev să funcționeze, dar el a studiat cu mine acasă de multe ori într-un mod foarte jucăuș și cu un dar pentru acest lucru și am învățat foarte mult de la tatăl meu care m-a îndrumat și ca violoncelist. Mi-a fost opt ani alături și apoi m-a dus la cineva. Pentru cineva care nu cântă la un instrument sigur este mai greu să găsești un profesor foarte bun pentru propriul copil dacă nu ești din această profesie.

Nu știu cum se numește tatăl dumneavoastră. Desigur este domnul Răduțiu.

Da, Emil Răduțiu.

Domnul Emil Răduțiu. Spuneați că ați studiat la București. Cu cine anume? Care este acest bagaj genetic violoncelistic să-l numim, pe care îl purtați din România? Ce a transmis românesc din punct de vedere interpretativ tatăl dumneavoastră către dumneavoastră?

Nu știu să vă răspund așa de exact. De exemplu, tatălui meu îi place să spună că este o meserie furată, o alegere de cuvinte foarte prozaic cumva, în sensul că era în acele vremuri un violoncelist extraordinar la București și era poate și o concurență foarte mare, vă dați seama. La examenul de admitere al tatălui meu au fost 50-60 de violonceliști. Cine nu lua examenul intra în armată. Trebuia să știi primul caiet al celor 40 de studii de David Popper pe de rost, erau un nivel și o exigență înalte. În același timp, tatăl meu a rămas în Germania la sfârșitul anilor '70. A studiat din frică, din frică de existență și îmi povestea că în acei ani a învățat foarte mult, el având 28 de ani, uitându-se foarte mult în jur, analizând tehnica violoncelului a unor violonceliști din viața lui, mari violonceliști și a avut o mare pasiune pentru optimizarea cântatului la violoncel, la nivel tehnic și aspecte ca eficiență, precizie. Tehnica pe care a avut-o tatăl meu și care și în ziua de astăzi, ca și pensionar este vizibilă, când fără să studieze, ia violoncelul în mână și cântă o suită de Bach cu o intonație șocant de impecabilă și acest lucru sigur mi l-a dat mie mai departe și este de ne negat cum suntem aduși la instrument în primii ani și determină într-un mod esențial parcursul și ne face apoi viața mai ușoară.