De la momentul plecării din țară și până la momentul revenirii pentru SoNoRo ai păstrat legătura cu Bucureștiul, cu România, cu colegii din țară?

Cu colegii nu, cu România da, prin familie, bunici, străbunici. Era și străbunica mea care a murit la începutul anului 2000, deci da, sigur că da, dar nu am avut contacte foarte mari, pentru că au fost anii de formare în care oricum începusem să umblăm cu Orchestra de Tineret a Germaniei, cu Orchestra Bayerischen Rundfunks din Munchen și începuseră și concertele de muzică de cameră, cursuri de vară. Aici am avut bucuria și norocul să-i am pe părinți alături care ne-au tot trimis pe la tot felul de cursuri în întreaga Europă și practic, revenirea în România a fost în 2005, atunci când ne-am văzut și noi pentru acel prim interviu și când am pornit aventura SoNoRo.

N-am fost deloc pregătit. A fost the learning by doing. După aceea a fost un entuziasm care nu a avut limită, știam că vreau să fac lucrul acesta și după aceea, intuitiv, am luat deciziile corecte. Am și putut greși pe parcursul primilor ani, dar am greșit și am învățat, am îndreptat din greșeli, am învățat, nu le-am tot repetat.

Noi avem o echipă, adică nu sunt singur. Cu Diana Ketler am făcut o echipă excelentă, pentru că suntem foarte complementari în ceea ce privește viziunea, în ceea ce privește input-ul artistic de planning, în alegerea temelor pentru festival și după a felului în care le legăm. Este foarte mult ancorat în literatură, pictură, fotografie. Arhitectura ne place! Plus că amândoi am dorit ca această calitate generală a festivalului să fie cel mai important lucru la fiecare ediție. După aceea evident am avut puțini oameni, dar buni alături, care au făcut treabă foarte multă. OK, tu dai tonul, te ocupi de overview, faci extrem de multe lucruri. Evident, încet, încet am învățat și eu cum să mai deleg, că normal că trebuie să fie totul cum aș face eu, dar nu poți să faci tot, mai ales la amploarea festivalului de acum care este de fapt o platformă culturală și da, cred că ingredientele astea și echipa au făcut ca lucrurile să avanseze. Nu orice muzician poate să facă, pentru că dacă vrei să cânți bine mai departe, trebuie să fii totdeauna pregătit și pentru asta este timp de studiu. Iar să organizezi un festival, evident este un job de dimineață până seara, mai mult sau mai puțin și tot anul, dar dacă ești rapid, dacă ești organizat și dacă știi să întrerupi gândurile pentru organizare, să ai un buton care ți le dă deoparte..., dar trebuie să poți asta. De asta nu pot mulți să cânte Mozart! Pentru că trebuie să schimbe atât de repede dispoziția, sentimentul, felul de a acționa, de la tristețe la fericire. În Mozart este o chestie de nici măcar de o măsură, poate să fie în două note. Rapiditatea aceasta, zic eu, în acțiune, te ajută să poți să le faci pe ambele. Trebuie să știi să zici stop la un moment dat! Ieși pe scenă și ce faci? Ok, festival bine organizat și directorul cântă prost. Știm, există multe exemple de oameni care pot organiza foarte bine, dar la un moment dat organizarea ia prea mult loc în viața artistului și asta este periculos. Trebuie să înveți să discerni, să simți exact care este limita și să fii sincer cu tine.

Sunt absolut convinsă că succesul Festivalului SoNoRo este un model pentru mulți tineri care poate ar vrea să meargă pe acest drum al organizării de evenimente și aș fi curioasă să aflu cum reușeai la început, să-ți convingi partenerii, sponsorii să vină alături de tine. Erai un tânăr, aproape necunoscut în România. Care erau argumentele tale? Ce spuneai atunci când erai în fața unui potențial sponsor sau al unui partener? Cum îi convingeai?

Le povesteam foarte pe scurt, deoarece la o întâlnire de genul acesta nu ai foarte mult timp, ai câteva minute. Cred că întotdeauna cel mai importantă a fost discuția premergătoare, adică înainte să vorbești de parteneriat, tu vorbești o jumătate de oră, poate o oră, poate 25 de minute despre alte lucruri, de exemplu, despre Enescu, Beethoven, despre arhitectură, un cal sau o barcă, trebuie să poți să duci o conversație la un nivel foarte înalt cu oameni foarte importanți și atunci am fost și entuziast, foarte entuziast cred, am pregătit niște materiale foarte frumoase, care cumva arătau cum poate fi această inițiativă. Cineva care îți dă credit la început este extraordinar, pentru că de obicei spun nu, nu suntem interesați, dar dacă ai șansa să mergi acolo, atunci trebuie să-ți joci cartea bine, cum spunea un mare miliardar român - e mai greu să strângi 10.000 de euro decât 10 milioane de euro și are dreptate. La început, pentru un festival care începe de la zero, 10.000 de euro sunt ca 10 milioane pentru o firmă care are nevoie de un investitor și e mult mai simplu. Așa că da, au fost câteva ingrediente și cred că forța de convingere este cea mai mare și în plus să crezi foarte sincer în lucrul acesta și cumva să reușești să le captezi atenția, pentru că vezi că bani sunt peste tot. Problema este cum îl convingi pe omul respectiv să susțină un festival de muzică și nu o petrecere. Pentru că știm că firme, bănci dau pentru o petrecere dublu decât susțin un festival. Important e să zici OK, dați trei sferturi pentru aceasta și un sfert pentru lucrul care ajută și comunitatea să se dezvolte. Ce a fost bine a fost că de la an la an am crescut un pic numărul partenerilor, dar cei care au fost de la început, aproape toți sunt și acum, la ediția a XVIII-a, ceea ce zic eu că vorbește despre continuitatea și calitatea inițiativei.

Ne-am străduit. Nu poți niciodată să mulțumești pe toată lumea.