Răzvan Popovici, îți mulțumesc că ai făcut loc în agenda ta încărcată pentru acest interviu și aș începe prin a-mi aminti un lucru foarte plăcut pentru mine, în anul 2005, primul interviu pe care l-ai acordat, înainte de prima ediție SoNoRo la radio, mi l-ai acordat mie. Venisei atunci să prezinți proiectul doamnei directoare Mihaela Doboș, fondatoarea postului România Muzical. Dumneaei m-a chemat și a făcut prezentările, apoi a urmat acel interviu de dimensiuni reduse pentru materialele noastre de actualitate. Și pentru că am vorbit despre SoNoRo și pentru că Răzvan Popovici înseamnă Festivalul Internațional de Cameră SoNoRo, te-aș invita să pornim discuția noastră din acest punct și să îți amintești cum s-a născut ideea festivalului SoNoRo?

A început cu dreptul, aș zice. La puțin timp după ce creasem acest prim festival din Germania, în locul unde am crescut după ce am părăsit România împreună cu familia în Bavaria nemțească, nu departe de Salzburg, când am creat acest festival Chiemgauer Musikfruhling, care în acest an împlinește chiar 20 de ani. Când mă uit pe hârtie îmi dau seama, de fapt,

câți ani au trecut de la big bang-ul acela organizatoric mic, evident, desigur de acum 20 de ani și la puțin timp după ce am creat acest festival m-am gândit că ar fi frumos de a implementa și de a aduce experiențele acumulate în acei doi ani de organizări în Germania în România și cumva mă readuce pe mine în țară. Așa a început SoNoRo.

Cine a venit cu ideea ca Festivalul să se numească SoNoRo? A fost ideea ta?

Aceasta a fost ideea mea. De obicei titlurile festivalurilor vin în proporție covâșitoare de la Diana Ketler, directorul artistic al festivalului. După ceva timp de gândire și când am făcut o selecție de nume care pentru mine erau importante și de fapt dorința de a găsi un titlu internațional, dar să sune bine și în România, desigur și să fie relevant cu subiectul, un festival de muzică.

A fost o idee care a apărut între prieteni, nu? Era ansamblul RaRo, acel care susținea majoritatea concertelor la începuturi.

Ei au rămas. Ei se reîntorc din când în când la festival,Bernhard Naoki Hedenborg, violoncelistul salzburgezo-japonezo-suedez, între timp a devenit membru al filarmonicii din Viena și între timp este și trezorierul orchestrei, deci nu a mai avut foarte mult timp de proiectele noastre majore de muzică de cameră, de aceea am lărgit și numărul muzicienilor din RaRo, ansamblul devenind și mai flexibil, iar cu el cântăm concertele și turneele din Japonia.

Acum mi-ar plăcea să aflăm despre tine, despre formarea ta, pentru că, după cum spuneam, Răzvan Popovici este egal SoNoRo, dar asta doar de 17 ani. Știu că ai început să studiezi pianul, apoi ai trecut la vioară și ulterior la violă. Cum s-a obișnuit artistul Răzvan Popovici, pe care îl știm astăzi și pe care îl asociem cumva cu un rebel al muzicii clasice, cu statutul de elev? Cum au fost primii tăi ani?

Eu și sora mea nu am fost niciodată elevi ai Liceului George Enescu, pentru că mama, care era profesoară la Enescu, și-a dorit să avem o cultură generală mai amplă și după cum știm, atunci la Liceul George Enescu se punea accentul foarte mult pe instrument, pe teorie, solfegiu ș.a.m.d., iar celelalte materii erau ușor în plan secund, de aceea noi am fost la Școala nr. 5, în piața Amzei, o școală foarte bună...

...și care și-a păstrat și astăzi reputația de școală foarte bună.

Exact. Mi-am dat seama de acea cultură generală acumulată și bine asimilată când am ajuns în Germania și când am văzut că la liceu și eu, și sora mea aveam un bagaj de cunoștințe superior colegilor noștri, cu toate că eram foarte slabi la materii care te făceau să gândești critic, analitic, să argumentezi. Acolo am început să învățăm. Făceam teorie cu profesorii de la Enescu și mergeam la examenele de instrument, sora mea la harpă, iar eu întâi la vioară, dar dovedind că nu sunt extrem de interesat, am trecut la violă. Deci am fost în clasa Mihaelei Tomescu, mamei lui Alex Tomescu, dar cândva cred că a renunțat complet să aibe speranță în dezvoltarea mea muzicală, astfel încât m-am reîntors la tata, în sala 66...

Tatăl tău fiind un profesor renumit de violă.

Până la urmă au zis că dacă nu iese nimic din el ca violonist, poate ca violist. Probabil că după aceea s-au gândit, eu nefiind deloc interesat și având alte pasiuni.

Când s-a produs această schimbare de la vioară la violă?

La 13 ani. După care tata a emigrat, așa că am rămas fără profesorul principal. Am avut plăcerea să-l am pe pe Gabi Bâlă, care acum este violist solo la Dusseldorf și a fost mult timp elevul lui tata și apoi prim violist al Filarmonicii George Enescu, iar el evident, ținând foarte mult la tata și având atât de mult respect, a încercat și el să facă ce se putea mai bine cu mine, doar că trezirea mea a avut loc mai târziu, când ajunsesem deja în Germania și cândva s-a trezit ceva.

Aveai o materie favorită? Nu era vioara, dar la Școala nr. 5 îți plăcea ceva să studiezi?

Eram premiant, eram printre cei mai buni din clasă întotdeauna. Da, eram bun la anatomie, eram bun la limba română, la istorie, la engleză. Ce nu mergea foarte bine, oricum învățai la meditații după.

Cum s-a produs plecarea voastră în Germania? Spuneai că a plecat mai întâi tatăl tău...

A fost tipic. A reușit să primească un pașaport, după care era stabilit să ajungă în Australia și pe drum s-a oprit la Munchen. Așa că am ratat episodul canguri, recife de corali și aborigeni și am ajuns în Bavaria, în sudul Germaniei.

Știai deja limba germană? 

În mod interesant sau salutar, noi am învățat ca limbă secundară acasă, deci cu un profesor privat, limba germană. Mama a zis că franceză învățați oricum, să fie o limbă mai grea.

Și totul a mers firesc, să spunem așa, v-ați înscris acolo la o școală de muzică?

Nu, la un liceu, liceu normal. Directorul ne-a invitat să renunțăm la anul în care am venit, pentru că am ajuns în martie '90, deci la mijlocul anului școlar. Dar noi știind ce rușine era să rămâi repetent, am zis nu și cumva am reușit să salvăm anul. Eu, clasa a IX-a și sora mea clasa a VIII-a.

Din Germania ați ajuns la Salzburg, acolo unde spuneai că ai întâlnit cumva profesorul ideal, care te-a motivat să continui drumul muzical.

Ca să încep de fapt cum trebuie. Înainte era așa, un pic pentru distracție, mai mult sa mai puțin. Adică, studiam un pic, ușor, dar nu, pe noi nu ne-a forțat niciodată să studiem și cumva au zis că nu iese muzician din el, o să fie altceva. Se gândeau doctor, deoarece în familia noastră sunt foarte mulți doctori.

Cum a reușit să vă trezează interesul pentru instrument?

S-a întâmplat. Profesorul a fost extrem de motivant, apoi am luat parte la concursul național, cum era Cântarea României, în Germania se cheamă Jungen Musiziert, deci tineretul care face muzică. Am luat un premiu și după aceea a fost un mare eșec pe zona regională și am ajuns pe landul Bavaria, am mers mai departe în faza națională. Chestia aceasta cumva m-a motivat. Am zis că nu se poate. Aveam niște prieteni care nu cântau neapărat mai bine, deci nu erau mai talentați, dar erau mai tehnici și acolo trebuie să cânți bine la o audiție ca să treci faza națională și eșecul acela a fost așa, un fel de imbold.

(Va continua)