Astăzi îl cunoaștem pe pianistul Cristian Sandrin. Și dacă numele vi se pare cunoscut, ei bine, da, există o legătură între el și pianistul și profesorul Sandu Sandrin; Cristian este fiul acestuia. Cristian s-a născut așadar la București, dar locuiește la Londra, unde a studiat vreme de șapte ani. Și, trebuie spus, a avut un parcurs profesional oarecum neobișnuit, dar mai multe îl las chiar pe el să vă spună.

Cristian, eu știu că tu te-ai născut într-o familie foarte muzicală, așadar într-o atmosferă propice dezvoltării artistice. Ai vreo amintire senzorială sau vizuală din copilărie, legată de pian?

Îmi amintesc când am fost să vizitez studioul lui tata de la Conservator. Tatăl meu a fost și este în continuare profesor la Conservator și avea acolo pianul. Și-mi amintesc de mine cântând în joacă pe pianul lui pe care preda. Este cea mai timpurie amintire.

Cam câți ani aveai?

Trei ani sau patru.

Ooo, ce micuț erai!

Nu știu dacă această amintire este neapărat în mintea mea, dar știu că există o fotografie cu mine cântând la pian - aveam patru ani în acea fotografie și cântam pe acel pian al lui tata de la Conservator. Poate această amintire este pornită din această fotografie.

Adică nu știi dacă este reală sau este fabricată pe baza fotografiei!

Da, exact.

Oricum, un moment important pentru tine a fost decizia ta să începi să studiezi serios pianul.

Părinții mei nu m-au încurajat niciodată să studiez pianul serios, în sensul de performanță. Ei au dorit să am o educație muzicală foarte aprofundată și mi-au zis că la 16 ani, după ce am terminat școala generală, este timpul să decid dacă mă voi duce la liceul de muzică sau la alt liceu. Pot să zic că am avut o copilărie destul de normală. Nu am studiat foarte mult, ca alți copii. Și cred că în jur de 12 ani aveam atunci când mi-am dat seama că-mi place pianul foarte mult și am început să lucrez mai serios în acest domeniu.

Și doar un an mai târziu debutai oficial chiar la Ateneu, aici, în București.

Exact. Cântasem o piesă, un Rondo de Mozart în timpul unui concert educațional; erau serii de concerte în weekenduri.

Înțeleg că ești foarte apropiat de muzica lui Mozart. Ce anume din tine regăsești în partiturile lui sau de ce te atrage lumea asta mozartiană?

Este spiritul muzicii lui Mozart, care este foarte pură. Este o muzică extrem de pură, de neegalat în acest sens. Pe lângă această față estetică a muzicii lui Mozart,a operelor sale, a personajelor și caracterelor muzicale care apar în orice partitură, fie că este operă sau muzică instrumentală... cred că-mi place extrem de mult și partea pianistică. Și anume faptul că 90% din tot ce se întâmplă pianistic nu este scris în partitură.

Făceam o paralelă în mintea mea apropo de asta, dar la un alt nivel, cu muzica lui Bach, a lui Johann Sebastian.

Exact! Îmi place extrem de mult și muzica lui Johann Sebastian Bach. Da, sunt extrem de atras de Bach din același motiv; este o anumită libertate, destul de largă aș zice, în aceste partituri.

De pe site-ul tău am aflat ceva care m-a surprins pentru că eu știam că ești doar pianist; dar ești și dirijor. Și, din câte am citit despre tine, tot Mozart este responsabil pentru felul în care ai legat activitatea solistică de cea dirijorală. Înțeleg că ai dirijat concerte pentru pian de la pian, de la claviatură. Faci studii dirijorale?

Cât timp am fost student la Academia Regală de Muzică din Londra, am avut ore de dirijat. Dirijatul a fost "instrument" secundar în primul an de masterat. Dar aș spune că dirijatul este o profesie la fel de serioasă ca și a fi pianist și ar trebui să mă dedic la fel de mult cât mă dedic pianului. Am dirijat doar concerte de pian și orchestră de Mozart, care, într-un fel, în scriitura lor au fost concepute cu această idee în minte, ca solistul să fie și dirijor. Până la urmă, vorbim de niște ansambluri camerale puțin mai mari. La aceste concerte, ca și la simfoniile de Haydn, de multe ori nu este nevoie de dirijor.

După studiile de aici, de la București, ai ales Londra pentru următoarea ta etapă profesională și personală, bineînțeles. De ce Londra? De ce nu alt mare centru muzical?

M-am mutat în Londra acum 8 ani. În urmă cu zece ani am cunoscut-o pe viitoarea mea profesoară, Diana Ketler, la Festivalul SoNoRo, și îmi dădusem seama când am întâlnit-o prima dată că am întâlnit un muzician de mare calibru. Ne-am înțeles extrem de bine și mi-am dat seama că foarte mult mi-aș dori să fiu studentul ei la academie. Și când am fost aici la academie, la concursul de audiție, am primit o bursă completă și clar am venit aici să studiez.

În afară de Diana Ketler, au fost, cu siguranță, alte persoane care te-au îndrumat de-a lungul anilor. Cu care dintre profesorii tăi lucrezi în continuare? Sau mai lucrezi cu cineva?

De când am absolvit conservatorul în 2019 nu am mai lucrat cu nimeni. Am studiat cam şapte ani la academie. Diana Ketler a fost profesorul meu constant, iar în ultimul an am mai avut un al doilea profesor de pian, Christopher Elton. Academia este o instituție foarte deschisă și lucram de fapt cu mai mulți profesori și, practic, cred că am lucrat cu fiecare profesor din catedra de pian. Cea mai profundă conexiune a fost cu Imogen Cooper, care aici este văzută ca fiind ucenica lui Alfred Brendel. Imogen m-a plăcut foarte mult și mi-a oferit o bursă - ea are o fundație - și am studiat cu ea în Franța timp de două săptămâni și suntem în continuare în relații. Ne ajută pe noi, tinerii pianiști, chiar dacă am terminat conservatorul; este o conexiune de foarte mare valoare. Alți profesori... i-am cunoscut și prin tatăl meu, în Franța, în urma unor concursuri câștigate în Germania.

Cu tatăl tău ai avut vreodată o colaborare de genul acesta sau a fost chiar el primul tău profesor de pian?

Cred că este destul de dificil să fii și profesor și părinte, așa că tatăl meu a avut grijă să se îndepărteze de această cale. În schimb, bineînțeles, când aveam ceva important, de fiecare dată îi cântam. Dar eu am studiat în România cu Cristian Dumitrescu și Marina Dragomirescu la Liceul "Dinu Lipatti" și tatăl meu mă asculta foarte rar. De fapt, mă lăsa să lucrez cu ei și nu voia să interfereze în munca noastră.

Foarte înțelept domnul Sandrin!

Da.

Apropo de concursuri, știu că ești laureat la foarte multe competiții internaționale. E necesară, din punctul tău de vedere, experiența aceasta? Și dacă da, de ce e necesară pentru tine?

Este foarte important să cunoști lume, să fii auzit de cât mai multe persoane și, în acest sens, concursurile te ajută foarte mult. Nu cred că neapărat un concurs te face un pianist mai bun, dar, cu siguranță, îți poate ajuta cariera. În consecință, o carieră bună te face un artist mai bun.

Deci, se leagă lucrurile!

Deci, se leagă.

În 2021, lansezi și albumul tău de debut, pentru care ai ales opusuri de Ravel, Enescu și Cyril Scott, pe care tu mi l-ai descris drept Debussy-ul englez. Nu știu exact ce anume ai imprimat, poate ne spui, dar am impresia că e vorba de un suflu francez de secol XX. Ce ce ai ales repertoriul acesta? Care au fost criteriile?

Eu tocmai am terminat înregistrările. Este un proces foarte îndelung. Acum urmează un proces greu de editare a acestor înregistrări și eu sper ca până la sfîrșitul anului să apară acest CD. Dacă nu, sigur în 2022. Ideea repertoriului a fost, desigur, acest suflu francez impresionist și cum s-a manifestat în afara hotarelor Franței. Îl știm pe Enescu fiind prieten bun cu Ravel. Mi s-a părut extrem de interesant să organizez această expoziție muzicală cu piese impresioniste franceze, piese românești de Enescu și piese englezești de Cyril Scott - un compozitor foarte puțin cunoscut aici, în Anglia, și complet necunoscut în afara Angliei.

Și tu cum l-ai descoperit?

Am fost la un festival în Olanda și am cunoscut o pianistă care a înregistrat un cd întreg doar cu muzica de pian a lui Cyril Scott și mi-au plăcut extrem de mult piesele. Și vorbim nu doar de un suflu impresionist... toate aceste piese se conectează într-un fel poetic, ca imagine artistică. Am înregistrat de Ravel suita Miroirs; are cinci piese. Iar poemele de Cyril Scott sunt tot cinci la număr și întâlnim sunete care încearcă să imite păsările, o atmosferă care încearcă să imite o pădure cu păsări. Întâlnim valuri, întâlnim vânt, natură. Și la fel și în partea a doua a Sonatei de Enescu, întâlnim muzicantul din taraf, care cântă pe țambal, care vine la petreceri, la nunți. Iar în Ravel avem Alborada del Gracioso, care este, practic, clovnul casei regale. Și... ultima parte, superbă, din Sonata de Enescu, care este foarte atmosferică, avem natură. Deci, un suflu impresionistic, dar și o lume a ideilor muzicale, care, cumva, se împletesc între ele chiar dacă sunt trei compozitori, trei țări diferite, trei tradiții diferite.

Ce te vezi făcând, ce te vezi cântând în viitor? Nu știu acum dacă te rezumi la viitorii cinci ani, zece, 15, 20 sau 40 de ani - asta e alegerea ta. Cum ar arăta viitorul ideal pentru tine, din punct de vedere profesional?

Din punct de vedere profesional mi-ar plăcea foarte mult să cânt mai multă muzică de cameră, să dirijez mai multe concerte de la pian, să cânt mai puține recitaluri solo. Da, cred că asta mi-ar plăcea. A fost foarte greu acum, pe timpul pandemiei, să repet cu prietenii. Muzica de cameră este o plăcere. Am foarte mulți prieteni care nu sunt pianiști, cântă la corzi, am multe oportunități să cânt cu ei. Tocmai am format acum un ansamblu nou, dar a trebuit să anulăm concertul din cauza pandemiei. Organizatorii concertului au decis că este prea dificil să ne numim după numele fiecăruia, așa că a decis să-l numească Cvartetul Sandrin, după numele meu. Iar concertul nostru de debut trebuia să aibă loc în martie 2021. Ne doream să cântăm Cvartetul de Mozart pentru pian și corzi și Cvartetul de Schumann. Deocamdată nu pot să zic că am un grup stabil.

Dar el există ca idee și sunt convinsă că v-ați pregătit deja, aveți repertoriu și v-ați întâlnit să studiați.

Da, ne-am pregătit, dar acum, deocamdată, nici nu putem repeta.

În orice caz, sunt convinsă că în momentul în care se vor relua lucrurile în mod normal, o să auzim nu numai despre Cristian Sandrin - pianistul, ci și despre dirijorul și despre acest Cvartet Sandrin.

Da.

Abia așteptăm vești!

Mulțumesc.

Photography: John Batten