Pentru pianista Cătălina Bordeanu lucrurile au decurs firesc din perspectiva alegerilor ei profesionale. Cătălina a început să studieze pianul la 6 ani, a absolvit Colegiul Național de Muzică "George Enescu" din București. În prezent, este studentă în anul II de master la Universitatea Națională de Muzică din București la clasa profesorului univ. dr. Dana Borșan. Anul acesta a obținut o bursă Erasmus la Universitatea de Muzică Frederic Chopin din Varșovia. Încă din anii de liceu a fost pasionată de aspectul cameral al muzicii, în special de repertoriul dedicat pianului la patru mâini, obținând și premii în acest context. Este, de asemenea, laureată a altor competiții în care a concurat ca pianistă solistă. În perioada facultății s-a apropiat de muzica de cameră și de acompaniamentul vocal și instrumental, având un repertoriu bogat și divers. Cătălina Bordeanu a participat la cursuri de perfecționare susținute în Belgia, în Anglia, Germania, Polonia, Bulgaria și Austria și a susținut recitaluri solo și împreună cu colegi de-ai ei de generație în câteva dintre cele mai importante săli de concert din București.

Cătălina, care a fost prima ta întâlnire cu pianul?

Prima întâlnire cu pianul a fost pe la vârsta de 5 ani. Mi-amintesc că am venit cu bunicul de mână la Liceul "George Enescu" și m-am înscris la clasa de preșcolari. Cumva, legătura s-a făcut prin bunica mea, care a fost profesoară de biologie la Liceul "George Enescu" din București. Acolo am început să lucrez cu doamna profesoară Doina Bazavan. Cam de pe la 6 ani totuși am început să cânt; la 5 ani încă ne jucam.

Aveai deja un pian acasă?

Nu aveam pian acasă. Aveam o orguță electrică ce nu avea nici măcar toate octavele, dar la vârsta aceea mă descurcam și cu atât. Doar că am crescut și, deja, nu mai era suficient și am primit o surpriză din partea mamei mele într-o vară; după ce m-am întors din vacanță, am găsit o pianină (până la etajul 8 urcată într-un bloc). A fost o mare bucurie și, de-atunci, încă studiez pe pianina aceea.

Ce frumos! Cred că a fost o mare bucurie pentru tine!

A fost, bineînțeles. Eu mai studiam la profesoara de pian acasă; dânsa are un pian mare de concert. Mai studiam și la școală și alea erau singurele momente când puteam să cânt pe pian. În rest, acasă, pe orgă. Dar odată ce-am primit pianina, am început să pot studia mai mult, să pot să avansez. La primele recitaluri eram foarte emoționată, aveam probleme cu emotivitatea pe scenă și astea îmi amintesc că au trecut destul de greu, prin perioada liceului.

Și cum au trecut până la urmă?

Când eram mai mică de clasa a V-a, cumva nu realizam importanța momentului, și-atunci, urcând pe scenă, îmi venea natural... cântam piesa, știam ce am de făcut. Doamna profesoară organiza destul de des recitaluri, în diverse locuri... la Palatul Suțu îmi amintesc că am cântat când eram mică, la diverse ambasade cu care mai vorbea dumneaei. Dar odată ce am crescut, am început să merg și la concursuri de pian și-atunci am realizat importanța și presiunea momentului, faptul că este o miză la mijloc și am început să devin din ce în ce mai emotivă. Dar, cu timpul și cu experianța urcatului pe scenă s-au mai domolit emoțiile, am învățat să le gestionez. Iar acum, la facultate, zic eu că reușesc destul de bine să le controlez și să le transform în niște emoții constructive.

Știu că tu ești foarte pasionată și de aspectul cameral al muzicii. Și, apropos de emoții, mă întrebam dacă în ceea ce te privește crezi că este mai simplu, cumva mai ușor, să împarți emoțiile cu partenerii tăi de scenă?

Da. Mă simt mult mai confortabil când cânt cu cineva. Îmi face mare plăcere să împart experiența cu cineva, să ne bucurăm, să fac muzică alături de cineva. Eu am început de mică muzica de cameră, prin intermediul cântatului la patru mâini. Mergeam la concursuri, repetam cu colega și prietena mea și asta s-a transformat într-o relație de încredere în noi, de sprijin și-atunci am învățat de mică să lucrez cu cineva aspectele camerale.

Și-apoi, în afară de prietena și colega ta pianistă, cine a fost primul instrumentist și la ce instrument cânta, altul decât pianul, când ai continuat?

Cred că am început pe la liceu să ajut colegii cu mici corepetiții; făceam acompaniamentele de la concertele de vioară sau diferite lieduri la canto și-mi ajutam colegii să-și mai treacă piesele o dată înainte de examen sau de concursuri, până am început să avem în programa școlară chiar orele de muzică de cameră. Și-mi amintesc că am făcut câteva trio-uri, duo-uri în liceu. Iar la facultate am avut diverse formații camerale; cred că am experimentat foarte multe combinații - cu contrabas, cu vioară, cu violoncel, trio-uri, cvintete. Am acompaniat și cantiști... deci, destul de divers.

Există vreo combinație timbrală în care te simți tu, în mod deosebit, bine?

Cred că este cea a unui trio cu pian - vioară, violoncel și pian. Eu fac parte acum dintr-un trio. Suntem la început de drum și lucrăm împreună și cred că asta este o variantă optimă pentru mine cel puțin. La violoncel este Mircea Marian, iar la vioară, Andreea Greluș; amândoi fac parte din Orchestra de Cameră Radio. Acum suntem în stadiul de a alege repertorii, de a studia mult împreună, de a ne obișnui, de a crea un limbaj comun și ne dorim să ieșim cât mai des pe scenă, să participăm la concursuri, numai că în perioada asta se tot anulează, se tot amână... dar noi ne pregătim oricum în continuare, ca atunci când se vor relua activitățile să ne prindă pregătiți.

În general, cei care încep să studieze un instrument, mai ales dacă e vorba despre unul cu posibilități solistice așa de mari ca pianul sau ca vioara, visează, așadar, la solistică. Tu în ce direcție crezi că vei merge? Mai degrabă pe partea asta de parteneriat cameral sau pe solistică?

Mie îmi face plăcere să cânt și repertoriu solo, doar că într-adevăr mă simt mai bine și mă atrage mai mult zona de muzică de cameră, de acompaniament poate și din cauza faptului că îmi gestionez emoțiile mai greu singură pe scenă. Și-atunci, fiind cu cineva, altfel mă concentrez, avem sprijinul reciproc. Dar știu că de mică nu m-a atras neapărat solistica, nu m-am văzut mergând în turnee și fiind solitară. Eu mă concentrez pe zona aceasta camerală.

Știu că de curând ai fost plecată și cu un Erasmus la Varșovia, la universitatea de muzică de acolo. În afară de șocul cultural reprezentat de dificultățile de adaptare la limba aceasta foarte complicată, poloneza, cum a fost experiența ta de acolo din punct de vedere muzical, în primul rând?

Experiența a fost una foarte plăcută din mai multe puncte de vedere, nu doar muzical. Din păcate, s-a nimerit ca în perioada pe care am ales-o eu să plec cu bursa Erasmus să înceapă o pandemie. Așa că, jumătate din perioadă a trebuit să o petrec acasă. Eu am prins totuși, la început, o lună și jumătate de cursuri, am făcut orele de pian, am făcut ore de muzică de cameră și am mai avut și un curs de literatură pianistică unde audiam diverse interpretări ale unor piese, cu diverși interpreți...

Deci, practic, audiții comparate!

Da... și discutam, făceam comparații. Foarte interesant! Doar că apoi s-a întrerupt activitatea. Am ținut legătura cu profesorii prin intermediul internetului, telefonic.

Dar ai rămas în Varșovia sau te-ai întors în București?

Am rămas în Varșovia și am avut după aceea ocazia să reiau prin mai lecțiile de pian, doar că eu în perioada cât am stat acasă am studiat pe un pian electric, care nu avea pedală. A fost puțin dificil. Sper eu și cred, așa-mi doresc să cred, că mi-am dezvoltat un legato din mână foarte reușit.

Ai făcut practic ce s-a putut în condițiile date. Ai scos tot ce era mai bun dintr-o situație foarte neplăcută.

Așa e. Am zis să văd partea plină a paharului.

Dar așa pare că vezi lucrurile de obicei. Ai zice că ești optimistă, apropos?

Da, așa aș zice. Îmi place să văd partea bună a lucrurilor, să găsesc soluții. Chiar și acum, în pandemie, lucrez în continuare și în momentul în care se vor relua activitățile sper să fiu pregătită.

Te tentează și partea de predare a muzicii?

Da, sigur. Eu am mai lucrat cu copii mai mici, chiar de vârste foarte fragede - doi, trei ani.

Cum așa? Și cum se derulează o oră?

Da, sunt părinți care au curajul ăsta.

Dar tu însăți înseamnă că ești foarte curajoasă? Ce se poate face la doi ani?

E un moment de maximă răbdare, dar e distractiv de fapt, pentru că trebuie comunicat cu copilul foarte relaxat și mie-mi plac copiii și-mi place să glumesc și să râd cu ei și să-i fac să se simtă în largul lor, să nu vadă lecția de pian ca pe ceva care trebuie făcut, ca pe o muncă grea.

Transcrierea interviului: Gina Macsențian.