Ne întâlnim cu Andrei Gologan, pe care l-am cunoscut în această vară ciudată a lui 2020. El a venit la București să-l înlocuiască foarte din scurt pe pianistul care n-a mai ajuns să susțină recitalul la Sala Radio cu violonistul Alexandru Tomescu.

Andrei Gologan, absolvent al Universității Mozarteum din Salzburg, s-a născut în 1992 la Piatra Neamț. A început să studieze pianul pe la cinci ani sub îndrumarea profesoarei Ada Chicu. La doar 16 ani a fost admis la Universitatea din Salzburg, la clasa profesorului Pavel Gililov. Andrei este laureat a numeroase concursuri competiții. Între altele, la Concursul de pian Vladimir Horowitz derulat la Kiev și la European Lions Club Piano Competition de la Istanbul. În anul 2017, Andrei Gologan a început să lucreze cu pianistul Sir Andras Schiff, pe parcursul anilor având ocazia să colaboreze cu multe alte mari personalități ale lumii muzicale. Îi amintesc aici pe Gabor Takacz Nagy, pe Ferenc Rados, pe Serghei Babayan, dar și pe Pamela Franck.

Andrei, am citit pe site-ul tău că nu vii dintr-o familie de muzicieni, așa că de aici, cel puțin pentu mine, decurge următoarea întrebare... Cine te-a dus pe tine de mânuță la lecțiile de pian și de ce?

Cred că aveam cinci ani când, vizitând un vecin în bloc, copilul lor, fata lor, avea o pianină și, cum eram mic, mi se părea interesant contrastul alb-negru și tot clămpăneam în clapele astea. Mi se părea interesant că scotea un sunet. Mai apoi, îmi aduc aminte că tatăl meu avea probleme cu insomniile, nu dormea prea bine și asculta nocturne de Chopin.

Deci, erau iubitori de muzică!

De muzică; n-aș putea spune de clasică. Cred că aveau o idee cam ce e un Chopin, ce e un Mozart în mare, dar nu cred că erau neapărat melomani. Și eu am făcut conexiunea... Stai puțin că muzica asta atât de frumoasă de fapt provine de la instrumentul ăla de la etajul 5. Mai aveam și alte pasiuni, bineînțeles, ca orice alt copil - karate, fotbal... eu mă vedeam fotbalist.

Serios?

Da. Dar le-am zis alor mei că vreau să fac pian, măcar să încerc. Și am fost dus la școala de muzică. Am început cu doamna Ada Chicu și parcă-mi plăcea. Mi-aduc aminte că-mi plăcea. Adică de cele mai multe ori mergeam cu plăcere în fața pianului. Doar atunci când era vară și copiii jucau fotbal în fața blocului... atunci nu prea-mi plăcea, dar o făceam.

Înțeleg că ai și câștigat primul concurs rapid, la jumătate de an după ce ai pus prima dată mâna pe pian.

Da, a fost cam rapid. Parcă nici mie nu-mi vine să cred că a fost atât de rapid.

Ai absorbit foarte multă informație foarte repede.

Probabil. Cred că și pentru că-mi și plăcea, era probabil și entuziasmul.

Când te-ai mutat la clasa profesorului despre care vorbești foarte frumos, Iulian Arcadie Trofin?

Nu era o clasă propriu-zis, era o clasă privată, clasă mică. Aveam cam zece ani când Iulian Trofin era în curs să se mute din Italia în România. Îmi făcea mare plăcere să petrec timp cu el și, de-a lungul anilor, plăcerea asta practic s-a dezvoltat într-o colaborare. Încă suntem în contact.

Deci el, practic, nu preda în cadrul liceului de artă de acolo, din Piatra Neamț!

Nu. Tot ce face, face în privat. Era o atmosferă, pentru mine, halucinantă. Mă încânta atât de mult. Stăteam ore în șir nu doar la lecțiile mele, ci și la lecțiile altora. Era, practic, o sesiune de muzică în care nu doar se cânta, ci și se discuta despre diverse teme: teorie muzicală, istoria muzicii, forme... În fine, era foarte interesant!

După perioada de la Piatra Neamț ce a urmat?

Piatra Neamț s-a încheiat cam abrupt. Făceam 17 ani, era în toamnă, 2009... fusesem cred că în 2008 la Salzburg, unde am participat la cursurile de vară organizate de universitatea de acolo, Mozarteum, și acolo l-am întâlnit pe un domn, Robert Levin - unul dintre cei mai apreciați pianiști, muzicologi, experți în Mozart. Deja părinții mei se gândeau că dacă într-adevăr doresc să urmez cariera de muzician, de pianist, în România ar fi puțin mai complicat și ar fi o idee să încerc să găsesc opțiuni în străinătate. Deci în 2009 în vară am mers la Salzburg împreună cu părinții mei, am dat examenul și am avut norocul să intru la clasa profesorului Pavel Gililov.

Tu n-ai studiat și la Köln?

Da. Köln e o altă poveste. Am fost destul de mulți ani în Salzburg, iar apoi s-a ivit ocazia să studiez cu un tip incredibil - îl cheamă Claudio Martinez Mehner - și am făcut un Erasmus un an. În acest an am învățat mai mult ca în toată viața mea. Este un tip... el vine din școala asta Ferenc Rados și, într-un fel, nu știu, parcă sunt înconjurat de tot ce înseamnă Rados, pentru că mai toți profesorii mei de muzică de cameră din Salzburg sunt conectaţi cu el - Imre Roman a studiat cu el, Andras Schiff a studiat cu Rados și Mehner. Efectiv mă fascinează școala asta.

Am menționat deja câțiva profesori importanți pentru tine. Ar mai fi Richard Goode cu care înțeleg că lucrezi, ai lucrat. Cum i-ai cunoscut pe Schiff și pe Goode?

Totul a fost, bineînțeles, o mare întâmplare. Inițial, am fost contactat de un mare manager și m-a invitat să dau un recital în marea sală Herkulessaal din München. Mi-a spus... "Auzi, pe cine ai vrea tu să întâlnești, dacă ar fi, dintre marii pianiști?" Și am zis: "Pe Andras Schiff." Și a zis, hai că-i dau un mail. Și i-a dat un mail lui Schiff și Schiff a spus "Ok, să mă contacteze Andrei!" I-am trimis un mail. Și, inițial, a fost foarte interesant că îmi trimite mail și îmi spune "ți-am ascultat CD-ul... un pianist excelent... dar nu mi-a plăcut așa de mult" În fine, mi-a mai detaliat acolo ce i s-a părut că ar trebui să îmbunătățesc. Și i-am spus că îi mulțumesc pentru feedback și că acum înțeleg că a fost o bandă, a fost un CD. O înregistrare poate să spună cam puține. Experiența trebuie trăită live. Și l-am întrebat dacă cumva ar avea timp prin Salzburg să-i cânt live, să-l cunosc . Și a spus "Ok, hai să ne întâlnim totuși live!". Și atunci când ne-am întâlnit în Salzburg, pentru că el vine în fiecare an la festivalul Mozart din februarie, cred că n-am schimbat două cuvinte. Mi-a spus "mergi acolo la pian și cântă-mi". Mi-aduc aminte că i-am cântat niște Haydn, niște Schumann și, după ce terminam o piesă îmi spunea "ok, următoarea! Ce mai ai de cântat?" Și am mai cântat parcă un Debussy, ce mai aveam prin repetoriu. Termin de cântat și stă și se gândește, se uită la mine și spune "Parcă e alt pianist, nu te recunosc, nu pot corela cântatul tău de acum cu ce am auzit pe CD!" Și-mi spune "Auzi, ai dori să cânți în proiectul ăsta pe care-l organizez pentru tineri, Building bridges?" "Cum adică, să cânt?" "Păi da, sunt niște concerte în Europa, în săli mari, ești interesat?" "Bineînțeles că sunt interesat! " De-a lungul anului, ne-am întâlnit destul de des, i-am cântat, am stabilit ce trebuia să cânt în turneul ăsta de concerte. Am cântat în Berlin, în Bonn, în Antverp... De-a lungul anului am studiat cu el, am devenit super-apropiați. La sfatul lui, am ajuns la Verbier, la academie, unde l-am întâlnit și pe Richard Goode. Și am avut așa, un fel de chimie instant. I-am cântat o sonată de Beethoven - op.31 nr.3. La final, am început să vorbim despre Beethoven, diverse alte chestii și am zis să ne vedem mai des. L-am întrebat "oare n-ați avea timp? Sunteți prin Europa?" Și a zis "Da, sigur, uite mailul meu. Scrie-mi." Și de-atunci, oricând e prin Europa ne vedem. Pentru mine, cei doi, Schiff și Goode, mi-au schimbat tot universul muzical. Împreună cu Claudio, m-au făcut ceea ce sunt astăzi!

Nu putem să vorbim despre tine făsă să ne oprim puțin și asupra muzicii de cameră. Prima formație camerală în care ai cântat... Când s-a întâmplat asta? A fost în perioada universității sau deja din liceu, îți mai amintești?

Mi-aduc aminte că în România cred că nici nu știam ce e muzica de cameră, pentru că nu era cineva care să-mi fi dat un imbold. Cred că prima dată când am făcut cu adevărat muzică de cameră a fost în proiectul SoNoRo Interferențe 2010, eram deja în Salzburg. Cred că prin 2015-2016, am întâlnit un coleg cellist care mi-a spus "Tu ești foarte talentat, dar dacă nu faci muzică de cameră ești pierdut!" Ah, ce noroc am avut să ascult de sfatul lui. Muzica de cameră m-a făcut să înțeleg interconexiunile. Chiar și atunci când cântăm singuri, când cânt singur, sunt atât de multe conexiuni în muzică, pe are dacă nu le înțelegi, nu poți pricepe imaginea de ansamblu. Am cântat mult cu acest cellist, Ofer Canetti, care în momentul de față e prim-cellist la Stuttgart. Și apoi, dintr-una-ntr-alta, am ajuns să cânt mai multă muzică de cameră; în cadrul facultății, în mai multe grupuri, de la trio până la cvintet, pe atunci doar cu cordari. Și apoi am început să fac mai multă muzică de cameră în festivaluri tip Verbier, în Spania la diverse festivaluri...

M-am săturat de muzica clasică ca fiind un obiect steril. Suntem cu toții îmbrăcați în negru, papion, salutăm publicul la început și la final și cântăm aceleași lucruri care, într-adevăr, sunt geniale. Adică, nu zic sonate de Beethoven pentru pian sau Schubert... le iubesc! Dar există atât de mltă muzică scrisă care este cel puțin la același nivel!

Tu ai rămas în Salzburg. Ce faci acum acolo? În afară de duo-ul pe care îl ai cu Roxana Cîrciu, mai ești implicat în alt ansamblu cameral? 

Stabil, nu. Cânt des cu diverși muzicieni, dar nu am alt grup stabil și nu știu dacă aș vrea să am un grup stabil pentru că e dificil, e ca și cum ești înr-o relație... amoroasă. Într-un fel, trebuie să te dedici unui ansamblu, să repeți, compromis peste compromis... Să vedem! Poate pe viitor, nu știu. În orice caz, muzica de cameră mă interesează extrem de mult. La fel de mult mă interesează și solo. Nu sunt neapărat genul de muzician tigru, cum se spune, care vânează oportunități de a se afișa mai ales ca solist.

Pare că vin ele la tine!

Eu sper să vină într-un mod natural.

De predat, predai? Îți face plăcere să faci asta?

Am început de curând, chiar acum, în timpul pandemiei, să predau în privat și îmi face deosebită plăcere. Mi se pare că este, efectiv, cel mai important job pe care-l poate face un muzician și chiar mi-ar plăcea pe viitor să văd că profesorii de muzică, în special cei care predau copiilor sau începătorilor, să fie la fel de apreciați precum profesorii universitari.

Transcrierea interviului: Gina Macsențian