Secolul XIX a fost perioada în care muzica germană a avut un focus mai important pentru muzica simfonică, iar muzica franceză s-a axat mai mult pe operă. Dar există excepții. Iar în cazul lui Cesar Franck - un compozitor care, e adevărat, a trăit la maturitate și a compus în Paris, dar s-a născut în Belgia - ne arată o perspectivă complet diferită, pentru că, la sfârșitul secolului XIX, compune lucrarea care devine cea mai importantă lucrare simfonică din lumea francofonă. Mă refer la Simfonia în re minor.

Cesar Franck, de fapt, fusese angajat pentru un lucru: fiecare biserică, fiecare sală mare de concerte dorea să aibă o orgă, iar Cesar Franck, fiind un improvizator extraordinar, călătorea la fiecare biserică ca să încerce acest instrument nou. Și dacă el spunea, da, este un instrument bun, atunci instrumentul era primit cu onoarea care i se cuvenea. Cesar Franck și-a clădit această reputație, ca fiind unul dintre cei mai importanți improvizatori pentru orgă.

În domeniul simfonic, a scris o singură simfonie, în re minor, care rămâne una dintre cele mai frumoase simfonii. E puțin diferită, deoarece are numai trei părți,  (de obicei, într-o simfonie, sunt patru) și este o simfonie plină de improvizație. Desigur, este influențată foarte mult de ceea ce făcea el zi cu zi, de aceea e mai greu de înțeles într-un format sau într-o structură care să fie foarte tipică. Iar acest lucru  îmi deschide o ușă de interpretare care îmi dă mie, interpretului, șansa să îmi impun punctul meu de vedere, deoarece știu că așa ar fi făcut și Cesar Franck.