Când vorbim despre opere, nu putem să nu ne gândim imediat la Richard Wagner și, mai ales, la capodopera lui cea mai mare - Inelul Nibelungilor. Vorbim de o lucrare în patru părți, care se cere să fie cântate în patru seri diferite; pentru că fiecare parte este, de fapt, o operă în sine. Este o tetralogie care ne arată o singură poveste. Este povestea unui inel, dar acest inel reprezintă mult mai mult. Sigur, în secolul XX, secolul XXI, povestea inelului o cunoaștem, dar Wagner în Inelul Nibelungilor e cel care a început, de fapt, această poveste. Mă refer la o foarte mică porțiune din operă, Cavalcada Walkiriilor, care e momentul muzical în care cu toții îl recunoaștem pe Wagner imediat. Îl auzim la televizor, îl auzim la radio, întotdeauna într-un film când vrea să se arate ceva ce e foarte puternic, victorios avem această cavalcadă. E o piesă muzicală scurtă, dar plină de energie, plină de viață și de maiestate.

Wagner a fost o personalitate foarte interesantă la sfârșitul secolului XIX, care a făcut multe inovații în muzica clasică. El a schimbat structura armoniei, a schimbat structura tonalității muzicii, iar ceea ce a început el în anul 1865, când a scris opera "Tristan și Isolda", a continuat tot secolul XX, când ideea de tonalitate s-a schimbat complet în muzică. Wagner a fost cel care a început această dezvoltare.

În această operă mie, întotdeauna, îmi place să găsesc povestea care există, caracterele extraordinare, eroii pe care el îi prezintă și în această piesă pe care o veți auzi, Cavalcada Walkiriilor, să vă regăsiți ca și un copil care, pentru prima dată, călărește pe un cal. Eu, întotdeauna, ascultând tetralogia aceasta mă regăsesc în eroii pe care Wagner îi prezintă. El a scris și povestea, nu numai muzica. Iar în această mică compoziție din mijlocul operei, Cavalcada walkiriilor, mă regăsesc ca un copil care pentru prima dată se gândește cum ar fi să poată să fie într-o armată a Walkiriilor, cucerind Walhala.