Câteodată în viață, folosim metode sau lucruri prin care să ne putem exprima, să spunem ceva ce este chiar foarte profund în inima noastră. În același fel, în anul 1825, Ludwig van Beethoven scrie un cvartet. Iar în partea a treia a acestui cvartet - mă refer la opus 132 - scrie o parte a treia lentă, foarte lungă, foarte profundă, un cântec de mulțumire către Dumnezeu. Și poate vă întrebați de ce? Cu un an mai devreme, în 1824, Beethoven trecea printr-o boală foarte dificilă și i-a luat un an întreg să-și revină din această boală. Iar la sfârșitul acestui an, a spus: "Vreau să scriu ceva ca un gest de mulțumire lui Dumnezeu, pentru recuperearea bolii prin care am trecut!".

E un cvartet extraordinar de frumos, ca toate cvartetele la sfârșitul vieții lui Beethoven, care moare la numai doi ani după scrierea acestui cvartet. E o lume care, mai ales în timpul vieții lui, nu a fost înțeleasă. Poate că au trecut cel puțin o sută de ani după moartea lui Beethoven, când aceste cvartete au putut fi înțelese cu adevărat... deoarece Beethoven - și aceasta e interpretarea mea personală - neauzind muzica din jurul lui, a avansat atât de mult în ceea ce a scris, încât a trebuit lumii încă o sută de ani ca să ajungă, să-l ajungă pe Beethoven din urmă. Acum, sigur, aceste cvartete au devenit niște statui în istoria muzicii clasice, dar mie-mi place să mă gândesc cât de frumos este câteodată să spunem mulțumesc, chiar dacă nu folosim cuvinte!