Către finalul vieții lui, Johannes Brahms, care fusese îndrăgit și respectat de publicul din Viena, se reîntoarce la o muzică atât de dragă lui, o muzică melancolică și o muzică frumoasă. Găsim o scrisoare pe care el i-o trimite Clarei Schumann - prietena lui de-o viață - și îi descrie așa: "Clara, în vara aceasta am scris o serie de dansuri și de cântece micuțe." De fapt, ce compusese Brahms era Simfonia a IV-a - o simfonie plină de viață, plină de o frumusețe extraordinară, dar care începe foarte melancolic, ca un semn de întrebare, în care Brahms se uită la o viață întreagă în spate. Iar apoi, finalul acestei piese e un final măreț, maiestuos și frumos. Brahms compune într-un stil care îl face pe el aparte.

Vedeți, Brahms întotdeauna s-a uitat înapoi, în trecut, de unde și-a găsit inspirația! Nu a fost un compozitor care să aducă atât de mult o inovație în muzică sau o avangardă, ci s-a inspirat din stilurile și formele din trecut. De aceea, în ultima parte a simfoniei găsim o passacaglia, care este o formă de muzică pe care Bach și Buxtehude l-au inventat cam cu aproape 150 de ani mai devreme. Și el folosește această structură muzicală să creeze o ultimă parte a simfoniei, care să arate virtuozitatea orchestrei și să ne arate și virtuozitatea lui, în calitate de compozitor.