Spune-mi, părinţii tăi sunt muzicieni?

Părinţii mei nu sunt muzicieni. Mama mea este educatoare, tatăl este arhitect, dar a cântat la viaţa lui. A fost tenor şi a avut o tentativă destul de târzie de a se apuca de Conservator; din câte am înţeles, pe la 29 de ani. Era un tip foarte, foarte emotiv şi în momentul audiţiei… îi decedase şi profesoara cu puţin timp în urmă… a avut aşa, un fel de cădere nervoasă, sau de la emoţii… n-a putut să facă faţă şi din câte am înţeles nu a făcut o audiţie foarte bună şi s-a timorat aşa de tare încât s-a lăsat definitiv.

Unde voia să vină? La Bucureşti?

La Bucureşti… cel puţin aşa ştiu eu. El oricum a făcut arhitectură de tânăr şi era pe picioarele lui şi a rămas să cânte în corul Euphonia, în Râmnicu Vâlcea, destul de mult timp, până când am apărut eu în peisaj şi, din câte am înţeles, a trebuit s-o rărească cu turneele.

I-a cerut mama ta să mai rămână şi pe acasă?

Nu ştiu foarte sigur, dar probabil că stabilitatea jobului pe care-l avea, la Arhitectura SA sau SRL, nu mai ştiu cum se numea, a fost de preferat probabil.

Tu mai ai fraţi, surori?

Sunt singură.

Mie mi se pare un nume destul de neobişnuit, numele tău de familie - Rotomeza. Ai idee ce rădăcini are? De unde vine?

E chiar rar. Da, am avut un unchi foarte preocupat de genealogia acestei familii şi a căutat, cât s-a putut săpa, rădăcina acestui nume. Până la urmă, a găsit vreo trei sute de ani de existenţă a acestui nume exact aşa cum este până la piatra unui mormânt al unuia dintre nu ştiu ce străbunici, de pe care lipsea o literă… era ştearsă şi nu se vedea sigur dacă ar fi fost acelaşi nume sau poate o literă diferită. Poveşti au fost destule… şi eu l-am întrebat pe tatăl meu de unde este numele, dacă ştim mai multe. În principiu, numele este aşa cum este de când ştiu ei că există ca familie şi ei spun că este românesc. Ar fi ceva discuţii cum că ar putea avea rădăcini italiene, dar nimic concret, nimic ştiut ca o poveste sigură. Dacă o să am ocazia, o să investighez şi eu, dacă tehnologia ne va permite să găsim mai multe resurse.

Tu nu eşti legată de Italia din câte ştiu eu, eşti legată de Spania - unde ai fost plecată cu o bursă Erasmus la un moment dat, în studenţie - şi, bineînţeles, de Elveţia. Cât ai stat în Spania?

În Spania am stat din ianuarie până în iulie 2009 şi apoi, în 2016, am prins un post într-o orchestră de proiecte, unde am mers şi încă mai merg, dacă timpul îmi permite.

Săptămâna asta, de exemplu, n-ai reuşit.

Nu, n-am putut să merg.

Şi ce se întâmplă? Îi anunţi aşa din scurt că nu mai poţi veni?

Din păcate, de data asta chiar a fost o excepţie, din cauza contractului pe care-l am aici (cu Orchestra de Cameră Radio). De obicei mă ţin de angajamente. Dacă am stabilit nişte proiecte, datele sunt fixate, sunt anunţate oriunde apar alte angajamente şi se respectă. Din păcate, de data asta chiar nu s-a putut face nimic.

Eşti şef de partidă acolo?

Da. Vigo este oraşul din Spania în care are sediul această orchestră şi au mai multe feluri de proiecte. Au şi muzică de cameră - de data asta trebuia să cântăm şi Sextetul de Brahms nr.1 op.18 - deci sunt şi proiecte de muzică de cameră, sunt şi proiecte de orchestră barocă, au şi o orchestră de tineret formată din tinerii lor studenţi de la Conservatorul de acolo.

Cine o susţine financiar?

Este susţinută parţial de primărie, deci şi de stat, dar şi de sponsori, din câte am înţeles. Din câte am înţeles se străduiesc de mult timp să o transforme într-o orchestră de stat. În regiunea Galicia există Orchestra din Santiago de Compostela, care organizează concerte şi în localităţile din împrejurimile acestui oraş incluzând şi Vigo, bineînţeles. Şi-atunci, ei au în fiecare an o stagiune de concerte şi în Vigo. Cei din Vigo, în schimb, îşi doresc să aibă propria lor orchestră şi de aceea fac şi proiecte de operă şi simfonic şi orchestră de tineret, proiecte de baroc şi muzică de cameră.

Sunt în mare parte instrumentişti spanioli acolo sau e un ansamblu mixt?

În mare parte da. Foarte puţini străini sunt invitaţi.

Şi tu ai ajuns acolo datorită legăturii cu Spania, prin Erasmus?

Nu, deloc. Habar nu am cum am ajuns acolo. În 2016 m-a contactat directorul orchestrei şi mi-a propus să merg. Mi-a ascultat înregistrările, mi-a citit prezentările şi mi-a propus.

Unde erai tu în 2016?

Tocmai terminasem Academia (Academia Internaţională de Muzică Menuhin).

Deci erai în Elveţia încă?

Nu, mă întorsesem în octombrie 2015 în România.

Cum ai supravieţuit în Elveţia? Şi te întreb nu numai cum ai supravieţuit din punct de vedere financiar, dar cum ai supravieţuit mediului? Cunosc multă lume care o duce foarte bine din punct de vedere financiar acolo, dar care nu e mulţumită de viaţa socială, care am înţeles că e destul de săracă.

Mă amuz pentru că m-a mai întrebat cineva acelaşi lucru şi am răspuns că mi-a plăcut foarte mult şi a fost foarte surprinsă.

Iată-mă şi pe mine, surprinsă acum. Ce ţi-a plăcut?

Mi-a plăcut în primul rând structura ţării, a sistemului. Totul funcţionează exact ca un ceas elveţian, totu-i bine structurat. Este o lipsă de stres în a trăi, bineînţeles… dacă ai un job; dacă nu, atunci normal că stresul este mai mult decât evident. Dar este o ţară superbă care-ţi oferă şansa să te dezvolţi dacă îţi doreşti. Probabil că având şi posibilitatea de a invita valori, atunci s-a format un mediu propice dezvoltării.

Cum arată Academia Menuhin din Elveţia? Pentru că mai există o altă asemenea instituţie, în Anglia. Ai avut ocazia să întâlneşti şi să discuţi cu muzicieni care au studiat acolo, ştii care sunt diferenţele dintre cele două Academii?

Nu ştiu să spun atât de multe. Nu am fost niciodată şi nu am discutat în detaliu structura Academiei din Londra. Cea din Elveţia, ca sediu, a avut mai multe sedii pe parcursul celor treizeci şi ceva de ani de existenţă, deoarece este o academie 100%, susţinută de sponsori şi asta a implicat inclusiv clădirea instituţiei. Nu ştiu foarte bine ce s-a întâmplat în primii ani de la înfiinţare, dar la un moment dat avea sediul în Blonay, în vila Nestlé, oferită de compania Nestlé - era, cred, o vilă pentru invitaţii lor. Şi, la un moment dat, după ce domnul Lysy a trecut în nefiinţă, fiul lui Yehudi Menuhin a venit ca director la Academie şi nu ştiu exact ce s-a întâmplat acolo, dar cred că au pierdut sediul acela şi s-au mutat la Berna, de unde iar au schimbat sediul şi au ajuns în Coppet. Când am ajuns eu în academie, în mai 2011, instituţia îşi ţinea cursurile în castelul din Coppet, unde era şi muzeu, eram şi noi; erau la un moment dat probleme cu studiul între anumite ore, dar cu bunăvoinţa primăriei ne-a fost oferită vila castelului, care era separată complet de castel, era peste stradă într-un parc foarte frumos şi unde eram complet independenţi. Aveam vila doar pentru noi, se ţineau cursurile, puteam să studiem. Când eram prea mulţi şi nu aveam unde să studiem în vilă ieşeam şi în grădină… o perioadă foarte frumoasă!

Unde locuiaţi?

Eram împărţiţi. În primul an eu am avut norocul să stau într-o casă pusă la dispoziţie de unul dintre sponsorii academiei, aproape de Coppet, în Céligny, şi stăteam acolo cu încă cinci alţi studenţi ai academiei, fiecare cu camera lui. Făceam naveta cu autobuzul academiei dimineaţa şi înapoi seara, când încuiam academia cu lacătul.

Ce cursuri ai făcut acolo? (în afară de cel de violă)

Acolo sunt nişte profesori...Când am ajuns eu am avut binecuvântarea şi norocul să prind foştii studenţi ai lui Alberto Lysy şi Yehudi Menuhin, bineînţeles deveniţi profesori şi mentori de-a lungul anilor: Liviu Prunaru, Oleg Kaskiv, Sophia Reuter, Stanimir Todorov, Pablo de Naveran şi Niall Brown la violoncel. Şi atunci când toţi aceşti profesori veneau şi dădeau ore, noi puteam asista; puteam asista la absolut orice se întâmpla în academie; astfel aveam oportunitatea să învăţăm de la fiecare în parte.

Erau, practic, un fel de masterclassuri deschise tuturor. Deci nu există cursuri fixe pe care trebuie să le urmezi ca să ai credite?

Ba da, există o structură… nu credite, dar există o structură a academiei. În fiecare an trebuia să învăţăm anumite lucrări, trebuia să parcurgem o parte de tehnică pe care trebuia să ne-o rezolvăm şi să ne-o asumăm foarte bine. Exista o structură, existau şi examene de trecut.

Totul centrat pe instrument?

Pe instrument. Absolut pe instrument! Făceam ore de instrument, ore de muzică de cameră şi academia, probabil dintotdeauna, a avut această Camerată, o orchestră de cameră sub numele de Camerata Lysy şi, mai apoi, cu numele de Menuhin Academy Soloists.

Acesta e numele pe care-l poartă şi acum?

Da, din câte am observat. Mai diferă. Depinde de eveniment sau de festivalul în care cântă, dacă au şi suflători sau nu. Depinde de proiectul pe care-l au de îndeplinit, am văzut că numele se mai schimbă şi în Menuhin Academy Orchestra, spre exemplu.

În funcţie probabil de mărimea ansamblului.

Exact.

Cum ai ajuns tu acolo?

Am dat o audiţie.

E ceva ce ţi-ai dorit tu şi te-ai dus pe cont propriu acolo?

Nu. Eu terminasem aici Universitatea, aveam cvartetul meu, cântam aici, la Radio şi, într-o zi, am primit un telefon în care mi s-a spus că am fost recomandată de fosta mea profesoară de la Conservator, doamna Iulia Ţimiraş, pentru a participa la o audiţie pentru Academia Menuhin şi întrebată dacă aş fi interesată să particip. Bineînţeles că am zis că da. Era o perioadă în care eu îmi doream să plec din ţară şi încă să mai studiez, încă să mai asimilez informaţii. Simţeam că nu era destul ceea ce făcusem şi încă îmi doream să mai absorb aşa, ca un burete, informaţii şi să învăţ să cânt mai bine. Ţin minte că-mi fixasem un target să ajung în Germania şi munceam pentru asta. Asta era în aprilie, când urma să merg să dau audiţie în Germania şi asta se întâmpla cred prin februarie… apelul pentru academie. Ţin minte că am vorbit la Radio, am rugat să îmi iau două zile libere să studiez şi am pregătit ceva şi m-am dus şi am dat audiţie. Cred că la Liceul Enescu s-a ţinut; au fost în comisie Liviu Prunaru şi Bogdan Zvorişteanu şi… am cântat, au cântat şi ceilalţi, din câte am înţeles, m-au plăcut şi mi-au propus să merg. Sinceră să fiu nu-mi imaginam că mă vor accepta şi am zis da fără ca măcar să mă gândesc. Probabil că au fost puţin surprinşi că am acceptat fără să mă gândesc, dar pentru mine era o oportunitate incredibilă de a studia cu aşa muzicieni. Să poţi să înveţi, să poţi să perseverezi, nici nu mi-aş fi imaginat! Au fost chiar surprinşi… le-am spus că dacă mi-ar da biletul de avion acum, acum aş pleca.

N-a putut decât să-i bucure, cred, un aşa entuziasm!

Probabil. Şi aşa am ajuns în academie: foarte entuziasmată, plină de dorinţa de a persevera şi de a învăţa. Cred că anul I a fost cel mai dificil şi din punct de vedere psihologic şi profesional pentru că atunci am realizat cât de multe goluri am de umplut şi volumul de muncă pe care trebuia să-l fac. Şi unele lucruri, pur şi simplu, trebuie să le iei de la zero, să le reconstruieşti solid. Asta m-a bucurat. Fiecare oră, ţin minte, era ca o oglindă în care-ţi vezi absolut fiecare imperfecţiune şi… adevărul doare, dar întotdeauna am privit cu recunoştinţă lucrul acesta şi, ţin minte, chiar discutam între noi, colegii, că ne lua cam două zile să ne revenim după fiecare şedinţă din asta intensivă, iar după două zile te gândeai chiar să te laşi, te gândeai că nu mai e speranţă; nu mai e speranţă pentru mine; e prea târziu! După care, după două zile... domnule, se poate! Dacă totuşi acum ştiu despre ce e vorba, hai, nu se poate să cedez fără să încerc… Şi de fiecare dată era aşa şi construiai cărămidă peste cărămidă. Erau multe proiecte derulate în acelaşi timp - academia fiind privată, noi aveam de dat concerte care, bineînţeles, erau şi în folosul nostru. Aveam ocazia în multe dintre ele să cântăm ca solişti sau să cântăm muzică de cameră sau, pur şi simplu, să facem parte din acest ansamblu. Neavând nici dirijor, noi toţi lucram între noi, ne ascultam, ne urmăream, făceam muzică de cameră inclusiv cu soliştii. E incredibil! Plus - să stai pe scenă lângă oameni care cântă atât de bine, excepţional! E incredibil să stai pe scenă, să poţi să vibrezi cu ei în acelaşi moment. Cred că am învăţat foarte multe numai din a respira acelaşi aer, cum se spune.

Sunt convinsă că ai legat şi foarte multe prietenii acolo.

Da.

Pe prietenul tău acolo l-ai cunoscut?

Da.

Şi el e tot muzician, violonist, nu?

Da, exact.

Andrei Stanciu îl cheamă. Cum v-aţi cunoscut?

Da. Eu am ajuns în mai. Eram singura româncă în acel moment când am ajuns eu printre studenţi şi în iulie au venit la academie mai mulţi români care s-au decis să dea şi audiţie şi dintre ei au fost selecţionaţi Andrei Stanciu, Ciprian Musceleanu, Adela Orcan, Raluca Matei. Cu mine, eram cinci studenţi români deja care am început în septembrie noul an 2011-2012.

Ce fac ei în prezent? Aşa, în mare. Ce face Andrei, de exemplu acum?

Ne-am întors amândoi în România după ce am terminat academia. A început şi el să meargă în Spania cu mine de anul acesta, din mai. Acum este cu mine în România. Lucrăm aici şi avem proiectele noastre când suntem liberi sau când ne putem lua liber. Ciprian este încă în Elveţia. Din câte ştiu, colaborează, face tot felul de proiecte, a rămas pentru un master. Nu sunt sigură dacă a terminat sau nu, nu ştiu foarte multe detalii. Adela ştiu că a prins un post în Monaco, la Orchestra Filarmonică. Raluca a pornit un doctorat în psihologie cred, în Anglia; ea ştiu că a venit în Geneva şi făcea în acelaşi timp şi un master de psihologie acolo.

Deci, sunteţi în continuare foarte ocupaţi şi majoritatea studiaţi încă.

Fiecare pe drumul său.

Crezi că e mai uşor de construit o relaţie între doi oameni care vin din acelaşi mediu decât între două persoane cu educaţie diferită?

Nu ştiu ce să spun. Nu exclud nimic. Cred că relaţiile de succes sau o relaţie fericită ţine de dorinţa fiecăruia de a fi în acea relaţie şi de a se respecta unul pe celălalt şi a se iubi. Asta e, bineînţeles, cel mai important, da. Şi cred că asta poate ajuta tot timpul cuplul să meargă calea înţelepciunii, să găsească orice soluţie pentru orice fel de divergenţe apar. Cred că asta este! Dar trebuie amândoi să fie dispuşi. În general există echilibru, chiar dacă balanţa nu este întotdeauna 60-40, 45-55… că 50-50 nu prea există, chiar dacă balanţa uneori se înclină cred inclusiv 90-10, să zicem că o persoană trece printr-o perioadă de criză, cred că acel 10% care rămâne tot timpul trebuie să aibă de-a face cu respectul şi cu dorinţa de a fi încă în acea relaţie şi-atunci se pot găsi soluţii. Nu ştiu dacă are vreo legătură spre exemplu inclusiv cu domeniul de activitate - dacă ar trebui să fie din acelaşi domeniu sau din aceeaşi ţară, cu aceeaşi educaţie. În cazul meu, probabil… noi am fost foarte, foarte buni prieteni aproape un an de când ne-am cunoscu şi probabil că asta ne-a dat foarte mult ocazia să ne cunoaştem caracterul fiecăruia, principiile de viaţă… astea au fost nişte lucruri pe care le-am respectat foarte mult unul la celălalt şi…

a fost ca o bază…

… o bază foarte solidă, foarte solidă.

Când m-am întâlnit cu tine m-am bucurat foarte tare să te văd aici, în Radio, unde erai la repetiţiile Orchestrei de Cameră şi mi-ai zis că aţi simţit nevoia amândoi de-o pauză, că eraţi epuizaţi de atâta muncă şi călătorii.

Da. După ce am terminat Academia, într-adevăr ne-am dat seama că avem nevoie de o stabilitate ca să putem construi şi alte lucruri care ne fac plăcere, cum ar fi muzică de cameră sau tot felul de proiecte.

Andrei face parte din cvartetul tău?

Am făcut cvartet toţi anii cât am stat în Elveţia; diferite formule de cvartet. În academie fiind tot timpul studenţi în schimbare, termină cineva, vine altcineva, de multe ori rămâneam ba fără vioara a II-a, ba fără violoncel şi, normal, noi doi rămâneam pentru că eram studenţi intraţi în academie în acelaşi timp, dar ceilalţi s-au mai schimbat şi formula n-am reuşit s-o concretizăm şi să o fixăm, să rămânem. Noi ne-am dorit. Studiam la un moment dat 7 ore, ne doream să mergem în cvartet doar, doream să mergem la concursuri internaţionale ş.a.m.d., dar din păcate nu am reuşit să fixăm o formulă care să rămână. La cvartet cred că e foarte dificil să găseşti patru persoane care-şi doresc acest angajament şi să treacă prin foc şi sabie…

Care sunt cvaretele timpului nostru pe care le admiri?

Începând din România, cu Arcadia, care este un super-cvartet şi un exemplu pentru toată lumea. Mie, personal, îmi place foarte mult cvartetul Hagen…

Acum vă odihniţi sau faceţi planuri pentru viitorul apropiat? Ne bate la uşă 2018.

Noi tot timpul ne dorim să facem cât mai multe lucruri, câte puţin din fiecare, dacă se poate. Şi eu am suferit foarte mult că mi-am amânat foarte mult proiecte personale. Mi-am dorit foarte mult să cânt, eu cu pian, cum cântam înainte… n-am mai reuşit. N-am mai reuşit să mă ocup la nivelul la care mi-ar plăcea să prezint ceva. Şi-atunci, am zis că trebuie să găsesc o soluţie să-mi fac timp. Şi este unul din proiectele pe care le am în minte şi la care nu renunţ orice ar fi, indiferent cât timp îmi va lua să pornesc asta.

Ai o colaborare cu un pianist sau cu o pianistă?

Probabil că o să am. Voi încerca şi voi vedea ce se va potrivi.

Deci ai deja nişte persoane în minte?

Am. Întotdeauna există soluţii. Mie îmi face plăcere să cânt, muzica îmi place…

Şi solistă cu orchestra? De când n-ai mai cântat?

Să-mi aduc aminte…

Sau ai în plan şi aşa ceva?

Am în plan şi la anul. Am deja planuri şi propuneri. Dacă am rămas cu ceva foarte proeminent din academie este că decât să mă prezint cumva când simt că nu pot, mai bine nu mă prezint. Asta e oglinda mea personală.

Asta este ceea ce ai dedus tu sau ceea ce ţi s-a spus?

Nu, asta este ceea ce am simţit eu foarte puternic, ca o datorie a ceea ce am auzit şi a ceea ce am văzut, ceea ce am învăţat… N-aş putea, aş simţi că nu m-aş putea privi în oglindă când ies de pe scenă. Şi pentru mine asta e important.

Dacă ar fi să alegi… să nu zicem un moment, ci trei momente absolut senzaţionale din viaţa ta profesională de până acum, ce-ţi vine-n minte?

Prima chestie care-mi vine-n minte e primul concert din academie. Am ajuns pe 12 mai şi pe 29 mai a fost primul concert în Elveţia, în partea italiană, unde a fost primul concert cu Liviu şi cu Maxim (Vengerov) cântând împreună şi ţin şi acum minte momentul cu foarte mare claritate. Eram pe scenă, totul era atât de nou şi aveam atât de mult entuziasm pentru tot ce se întâmpla acolo… să cânţi atât de aproape de ei şi să fii în vibraţiile lor a fost incredibil, a fost unul dintre cele mai puternice momente. Am simţit că m-a atins Dumnezeu cu mâna, cum se spune, şi că e o şansă incredibilă să înveţi de la aşa oameni, să poţi să-i asculţi atât de aproape şi să ai ocazia să le adresezi întrebări, să îţi lămureşti orice fel de răspuns. Asta îmi doream mai mult decât orice. Aveam atât de multe întrebări fără răspuns, atât de multe goluri pe care nu ştiam cum să le umplu, profesional vorbind. Prima dată când a venit Maxim în academie am putut să-i adresăm orice întrebare doream; a fost ca un fel de interviu cu toţi studenţii. Aveam o listă şi-l întrebam încontinuu şi, bineînţeles, şi pe toţi ceilalţi profesori, de fiecare dată când aveam posibilitatea.

Ce te interesa în momentul acela?

De la execuţii tehnice ale unor pasaje sau, pur şi simplu, detalii tehnice care-mi erau neclare, sau de interpretare, de a analiza o partitură, de a o pregăti cu adevărat cap-coadă. Am învăţat foarte multe şi-n Bucureşti, aici; domnul (Şerban) Soreanu a fost şansa mea mare de a învăţa foarte mult în cei şase ani cu dânsul şi dacă aş mai putea, aş mai învăţa încă de la dânsul, dar, totuşi, a fi în prezenţa unor solişti de talie internaţională care fac asta în fiecare zi a vieţii lor este o şansă incredibilă de a afla de la ei cum se pregătesc, cum pregătesc ceva din momentul când au văzut partitura până când ies pe scenă şi cântă cu toată siguranţa cu care-i vedem noi interpretând o partitură, tot procesul acesta. Spre exemplu, am avut ocazia să facem şi înregistrări în studio şi să vedem cum se înregistrează un CD care apare pe piaţă… toate aceste lucruri pe care aici n-avusesem încă şansa să le cunosc… tot felul de detalii legate de profesie.

Te tentează ideea unui doctorat aici? Te tentează să predai mai târziu?

Ţin minte că atunci când eram mică asta îmi şi doream: să ajung să predau. Da, bineînţeles. Mi-aş dori foarte mult să predau şi asta într-o instituţie de stat pentru că mi s-ar părea păcat să nu transmit mai departe cel puţin cât ştiu eu. De asemenea aş fi deschisă să-i pun pe elevii mei în legătură cu oameni pe care-i cunosc eu şi cu alţii, pe care nu-i cunosc. Asta era o chestie pe care am urmărit-o în România. Foarte mulţi profesori - nu vreau să blamez pe nimeni, dar şi eu am avut "norocul" acesta - nu erau foarte deschişi în a colabora şi cu alte persoane. Cred că fiecare individ în dezvoltare are nevoie de o bază concretă, dar capacitatea de a fi deschis şi flexibil cred că este foarte importantă în viaţa unui muzician (chiar) în devenire.

Ce-ţi doreşti pentru 2018?

Înţelepciune. Asta e ceva ce-mi doresc în orice moment…

Simţi că-ţi lipseşte?

Nu, nu neapărat. Cred că am ajuns mai echilibrată decât eram în tinereţe…

Zise ea la cei 32 de ani ai ei…

Da. Şi, bineînţeles, sănătate familiei. Asta e un lucru chiar important. Şi… de restul cred că ne putem ocupa cu toate resursele.

Cum arată agenda ta pentru sfârşitul de an 2017?

Sfârşitul de an este foarte frumos. Culminează cu prima noastră ediţie a unui festival pe care ne dorim să-l organizăm demult, un festival de muzică de cameră în perioada de iarnă, la Braşov. Vor fi trei concerte în Braşov şi două în Poiana Braşov. Am adus colegi din România şi din străinătate. Avem un fost coleg de la academie, colegii noştri români - Ştefan Cazacu la violoncel, Valentin Şerban la vioară, Andrei, bineînţeles, la vioară.

Cum se cheamă festivalul?

Braşov Winter Classics. O să fie drăguţ, sper.

Mult succes! E copilul vostru, deci

Mulţumesc. Da, ne-am dorit de multă vreme. În 2014 am avut o primă tentativă, după care în 2015 şi 2016 efectiv nu am mai avut timp să ne ocupăm. Ne-am dorit, lumea ne-a întrebat…dar nu am reuşit. Iar anul acesta am fost tot aşa, în criză de timp, şi totuşi am zis să nu renunţăm la iniţiativă, pentru că o putem pierde.

Transcrierea interviului: Gina Macsenţian