Consemnat prima dată în secolul al XVI-lea, într-o cronică ungară privind Transilvania, descris apoi ştiinţific de Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, jocul căluşarilor a suscitat interesul cercetătorilor, mai întâi în perioada interbelică a secolului al XX-lea, apoi începând cu anii '50 şi până în contemporaneitate. Pentru vechimea, unicitatea, originalitatea şi vivacitatea sa, Ritualul Căluşului a fost proclamat de UNESCO drept „Capodoperă a patrimoniului cultural al umanităţii”, în anul 2005.

Unul dintre momentele importante, anterioare Căluşului, se petrece în sâmbăta dinaintea Rusaliilor, atunci când Biserica Ortodoxă prăznuieşte Sâmbăta morţilor sau Moşii de vară. Cu acest prilej sunt pomeniţi şi cinstiţi toţi cei trecuţi la cele veşnice, rude mai apropiate sau mai îndepărtate, moşi şi strămoşi, părinţi, soţi, fraţi, fii sau fiice. Ritualul Căluşului îndeplineşte, prin satele din sudul României, o întreită menire: să-i protejeze pe oameni de spiritele malefice considerate periculoase în perioada Rusaliilor, să asigure fertilitatea şi fecunditatea pentru anul respectiv şi, nu în ultimul rând, să confere grupului de căluşari acea forţă tămăduitoare pentru vindecarea celor care au fost „luaţi din Căluş”, adică cei care s-au îmbolnăvit subit, deoarece au încălcat anumite interdicţii din perioada Rusaliilor, în special acelea care au legătură cu muncile câmpului.

Fiind conceput şi ca o formă de comunicare între lumea terestră, reprezentată de comunităţile sociale, şi cea „de dincolo”, întruchipată de fiinţe feminine denumite „iele”, Căluşul este mediat de ceata bărbătească structurată în număr impar, după principii stricte de organizare. Conducătorul grupului este numit „vătaf”; el îi învaţă pe căluşari dansul ritual, exercitând asupra lor o autoritate supremă. Celălalt personaj de primă importanţă în organizarea cetei de căluşari îl reprezintă „mutul”, învestit cu puteri sporite, dar binecunoscut mai ales pentru interdicţia de a vorbi în timpul ritualului. Stegarul, ajutorul de vătaf, ceilalţi căluşari şi nelipsiţii muzicanţi completează ceata. Mai trebuie să amintim că structura Căluşului este secvenţială, conţinând trei momente importante: „ridicarea” sau „legarea” steagului (sau a Căluşului), „jucarea” Căluşului, pe uliţe şi în curţile sătenilor şi „îngroparea steagului” sau „spargerea Căluşului”, la final.

Vă invit, aşadar, în data de 31 mai 2015, în Duminica Rusaliilor, de la ora 19.00, în cadrul emisiunii „Muzici tradiţionale”, să depănăm câteva crâmpeie din povestea Căluşului, încercând să recompunem atmosfera acestui ritual ancestral din sudul României, cu funcţiile, semnificaţiile, obiceiurile, dansurile şi, bineînţeles, cu muzica lui.