Din Ţara Oltului (la sud), până în Câmpia Transilvaniei (în centru), şi din Crişana, la apus, până în Năsăud (la miazănoapte), se remarcă o diversitate repertorială, concentrată într-o nebănuită omogenitate stilistică. Melodica bogat ornamentată, cu melisme, cu alunecări intervalice şi cu structuri sonore bazate pe alternanţele major-minor şi cromatic-diatonic reprezintă câteva dintre particularităţile stilistice ale muzicii tradiţionale transilvane.

Aradul şi Bihorul alcătuiesc un ţinut etnografic divers dar omogen, studiat încă de la începutul veacului trecut de Béla Bartók, cel care avea să consemneze, să transcrie şi să prelucreze în compoziţiile sale, muzicile ţărăneşti ale acestei regiuni. În Câmpia Aradului şi în Bihor se întâlneşte o cultură tradiţională intensă şi bogată, cu genuri specifice, subsumate atât categoriilor ceremonial-rituale cât şi melodiilor jocurilor populare, interpretate de formaţii instrumentale tipice. Tarafurile de tip arădean şi bihorean se compuneau, până spre jumătatea sec. al XX-lea, dintr-o vioară solistă, una sau două viori secunde, acompaniate de violoncelul bătut (numit broancă, în Arad) şi de o tobă, în Bihor.

Configurat printr-o neaşteptată varietate a genurilor, caracterizat printr-o ritmică sofisticată şi o melodică ornamentată fastuos, cu un inegalabil rafinament, folclorul românesc din Transilvania şi Crişana se articulează într-un stil unitar, cu bogate resurse vitale, capabil să prolifereze o multitudine de tipuri şi variante distincte.