În episodul de astăzi vă oferim posibilitatea de a asculta alte tipuri de formaţii, restrânse sau ample, obişnuite sau originale, reprezentative pentru cele mai multe dintre zonele etnografice româneşti: Chioar, Bihor, Valea Bicazului, Bazinul Mureşului Superior, Banatul de munte şi Moldova. Vioara, zisă ceteră, ceatără, lăută, scripcă sau higheghe, este regina incontestabilă a instrumentelor soliste asimilate în cultura tradiţională românească, începând, mai ales, cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vioara cu goarnă, denumită în Bihor „higheghe cu tolcer”, are o istorie cu dată mai recentă, fiind consemnată doar din anii 20 ai veacului trecut. Cu toate acestea, ea a devenit o emblemă sonoră a zonei. În Valea Bicazului, pe Valea Trotuşului, în bazinul Gurghiului din estul Transilvaniei, dar şi în zona Mureşului Superior, fiinţează un tip de taraf pe care şi-l revendică, în egală măsură, românii şi secuii trăitori în zona Ciucului, formaţie de model minimal, alcătuită din doar două instrumente: vioara şi doba. „Doba”, a cărui denumire ne-ar putea înşela, este un instrument cordofon înrudit cu... violoncelul, care susţine concomitent, în cadrul tarafului, funcţia ritmică şi armonică. Folosirea „dobei” cu strune presupune lovirea celor două sau trei corzi „de armonie” cu un băţ şi ciupirea celei libere cu mâna stângă, în plan vertical, determinându-se revenirea plesnită a corzii pe limba instrumentului şi generarea unui sunet percutat, puternic. În ultima parte a ediţiei de astăzi, veţi cunoaşte şi două fanfare ţărăneşti: din Lăpuşnicu Mare (Banat) şi din Cozmeşti ( Iaşi), formaţii ce reprezintă unele dintre cele mai bogate şi exuberante forme de asociere instrumentală din acest spaţiu sonor al muzicilor tradiţionale româneşti.