Care sunt raporturile dintre naraţiune şi melodie în balada românească? Se poate vorbi despre emoţii şi rafinamente estetice în receptarea acestui gen? Care este relaţia dintre caracterul muzical invariabil, constant, şi factorul spontan, improvizatoric, în timpul interpretării unei balade? Puterea creatoare, improvizaţia şi dezinvoltura sunt calităţile incontestabile ale lăutarilor de ţară, ale celor care povestesc în cântecul lor istoria şi istoriile de demult, potrivindu-le în ziceri şi rostiri exemplare. V-am propus, în ediţiile precedente, mai multe modele şi rostiri diferite ale genului epic: de la baladele fantastice şi păstoreşti până la cele vitejeşti. Toate aceste poveşti cântate par a coborî direct din lumea basmelor, din cea a legendelor şi, nu în ultimă instanţă, din atmosfera istoriei şi a povestirilor locale, multe dintre ele avându-i drept eroi pe haiduci. Adevărul istoric nu este neapărat respectat în baladele despre curtea domnească; istoricitatea, originea şi includerea lor în repertoriile lăutăreşti au suscitat numeroase controverse în lumea cercetătorilor acestei specii. Poate că toate acestea sunt mai puţin importante în contextul provenienţei lor nu din mediul de curte ci din cel ţărănesc. De aceea, se crede că repertoriul baladelor de curte a fost iniţial mult mai extins decât cel păstrat până târziu, pe buzele lăutarilor, multe dintre poveştile cântate dispărând imediat ce au devenit inactuale. Au dăinuit doar acelea care înfăţişau figuri şi fapte ale domnitorilor cu totul ieşite din comun.