Doina, teoretizată drept o specie distinctă a genului liric folcloric, este răspândită pe teritoriul românesc pe un areal care cuprinde Maramureşul, Oaşul, Lăpuşul, Năsăudul, Bucovina, zona Carpaţilor de Curbură, respectiv Buzău şi Vrancea, fiind, de asemenea, foarte bine reprezentată în Oltenia şi în Gorj. Doinele româneşti, vocale sau instrumentale, sunt bazate pe structuri melodice şi ritmice de tip melopeic, improvizatoric, care sunt desfăşurate în mişcări lente şi într-un ritm specific, numit parlando rubato.

În acest context vom avea posibilitatea să urmărim câteva eşantioane sonore care scot în evidenţă trăsăturile comune, dar şi deosebirile dintre doine şi alte alcătuiri melodice de caracter liric, prezente în alte regiuni şi ţări precum: Spania, Grecia, Turcia şi Norvegia. De asemenea, vom remarca faptul că emoţiile şi sentimentele oamenilor de pretudindeni au numeroase elemente comune, care pot fi regăsite în structuri melodice şi ritmice asemănătoare, de expresie universală.

Vă invit, aşadar, să redescoperim câteva crâmpeie din universul sonor al melosului liric, ascultând doine româneşti, alături de cântece spaniole, greceşti şi melodii instrumentale din Turcia şi Norvegia.