Continuăm seria noilor provocări muzicale, a artiştilor care abordează ideea de nou fără să renunţe la importantele rădăcini de unde se formează întregul context muzical, asociind calitatea ca element implicit. Nu orice e vechi e învechit, la fel cum nu orice e nou e şi modern. Iar valoarea artistului din zilele noastre stă în modul în care echilibrează vechiul şi noul, adăugându-i clasa şi amprenta. Deja celebrul pianist american Brad Mehldau tratează fiecare proiect ca pe o invitaţie de a fi creativ şi puţin în afara zonei de confort, acceptând orice provocare de a explora noi lumi muzicale.

Modern Music îl aşează alături de pianistul Kevin Hays şi pe compozitorul Patrick Zimmerli, implicat iniţial ca producător şi devenit un important element în şlefuirea muzicii. Această sesiune este fascinantă nu doar prin combinarea jazzului cu muzica gen Zimmerli, Steve Reich sau Philip Glass şi prin ocazia pe care o avem să urmărim un compozitor non-jazzistic exploatând spaţiile pentru improvizaţie. Totul se desfăşoară ca un dialog deschis şi empatic între cele două piane, cu un Mehldau tipic în momentele de improvizaţie şi elegant în abordarea temelor cu sound mai cameral. Un concert la patru mâini, plin de surprize.

După ce l-am ascultat pe Nik Bärtsch într-o profundă stare de admiraţie combinată cu uimire, vis-a-vis de noua estetică muzicală descoperită, am început să sap mai adânc în acea zonă parcă desprinsă din altă lume şi să descopăr existenţa unui adevărat curent dezvoltat după acest gen de abordare muzicală, în care jazzul şi minimalismul, mintea şi muşchii, liniştea şi contrastele rezonează fluent, evitând monotonia prin schimbări bine gândite de ritm, atrăgându-ne într-un ritual groovy, puternic spiritualizat şi riguros alcătuit. Sha, saxofonistul lui Bärtsch, a dezvoltat propriul proiect născut din sutele de concerte săptămânale din clubul din Zürich care-i reuneşte pe toţi aceşti muzicieni, un proiect intitulat Banryu, iar Mik Keusen, desprins din Banryu, dezvoltă paradigma lui Nik Bärtsch şi de aceea se aseamănă izbitor în privinţa rigorii compoziţiei sau a denumirii pieselor (practic toate piesele sunt denumite prin numere cu o zecimală şi nu prin cuvinte) dar prezintă clar şi un unghi propriu de concepţie.

In 2011 Mik Keusen lansează Nalu, un album mai cursiv, mai direct, cu schimbări mai rare şi mai lente. Percuţionistul Fredrik Gille nu trece prin atât de multe nuanţe şi poliritmii, în schimb este baza secţiei ritmice, Sha, prezent şi în acest proiect, are mai puţin intervenţii la saxofon, iar în pofida rigorii muzicale, piesele degajă lirism şi căldură. Această mişcare muzicală pe care o putem denumi estetica elveţiană pare a fi în plină expansiune, oferindu-ne noi posibilităţi de a găsi noi bucurii muzicale, de a explora ineditul şi de a găsi esenţialul în muzică, pe lângă ritm, melodie şi armonie şi anume posibilitatea de a trăi câteva momente de pace.