În perioada premergătoare Crăciunului, cred că fiecare dintre noi se gândește la copii și la copilărie. De data aceasta, aleg să nu mai vorbim despre copilăria noastră, ci să vorbim despre copiii de astăzi. Suntem amândoi părinți și amândoi suntem implicați în proiecte educaționale. Copiii de astăzi, ai anului 2020, cred că sunt printre cei mai afectați de această pandemie, în sensul că viețile lor practic s-au schimbat din temelii. Cum vezi tu copiii de astăzi?

Aș îndrăzni să spun că sunt foarte diferiți de cum eram noi când eram copii. Sigur că și noi, ca părinți, suntem diferiți. Avem acces la informații mult mai diverse, mult mai bogate. În același timp, cred că asemenea tuturor părinților din toate timpurile ceea ce încercăm de fapt să facem este să fim părinți cât de buni putem noi să fim. Și, da, atât de bine se poate în acest secol XXI în care trăim. Copiii, nu știu, învață foarte repede, sunt foarte deschiși la nou. Asemeni tuturor copiilor din toate timpurile, își doresc să devină adulți cât mai repede, peste noapte dacă se poate, și de aceea chiar când mă gândeam la piesa pe care să o alegem pentru tema emisiunii de astăzi mă gândeam că poate, în cele din urmă, copiii nu sunt totuși atât de atrași de piesele scrise special pentru ei, cu tot felul de clopoței, de joculețe, cu narator ș.a.m.d.. Și se simt atrași, vor să rezoneze, ba chiar rezonează la modul natural și direct cu aceste lucrări ale adulților. Dacă nu mă înșel, cel puțin câțiva dintre marii dirijori astfel s-au ales; pe când erau copii - 5-6 ani - au ascultat, au avut o revelație, un moment din acela de declic în care au ascultat o simfonie de Beethoven, o operă de Verdi în care și-au dat seama că asta este pasiunea lor, aceasta este chemarea lor. De aceea, cred că atâta vreme cât există o rezonanță în sufletul copilului, eu cred că poate să asculte cam orice lucrare muzicală. Ei au o sensibilitate, într-adevăr, ieșită din comun, au acest dar de a ști să spună lucrurilor pe nume, dar pe care noi, adulții, îl pierdem în timp ca urmare a foarte numeroși alți factori, și de aceea cred că nu le putem refuza accesul la nici o lucrare muzicală.

Mă gândesc aici nu numai la copii, copiii mici, mă gândesc și la cei mai mari, de exemplu cei până în 14 ani care intră la adolescență. Acestora ce ar trebui să le spunem, de fapt, despre muzica clasică? De ce ar fi important ca această artă care poate lor li se pare perimată să existe totuși în universul lor?

Eu cred că fiecare trebuie să-și găsească propria lui cale către muzica clasică. Ea fiind un domeniu atât de vast, nu poți indica… da, domnule, muzica clasică e foarte bună, are vitaminele A, B, C, D, E, F și Z și trebuie să o iei în porții de 5 minute pe zi. Mă rog, e și asta o variantă.

Dar, în cele din urmă, cred că această chemare lăuntrică, această chemare care pornește din interiorul fiecăruia este cea care poate da naștere la rezultatele la care visăm, pe care ni le dorim. Cred că marile opusuri muzicale, într-adevăr pot găsi un ecou foarte potrivit mai ales în sufletele adolescenților, care trec prin niște schimbări uriașe pe care, de multe ori, nici ei nu le înțeleg. Muzica întotdeauna este acolo, ca un prieten fidel și credincios, gata oricând să vină cu un acord de suflet care să se muleze atât de bine pe ceea ce simți tu, pe acele lucruri pe care tu le simți dar poate de atâtea ori este greu să le verbalizezi. Muzica, tocmai, ne ajută să depășim această etapă intermediară, cred eu, de verbalizare și se adresează direct sufletului nostru. Mă gândeam, nu știu, poate chiar un efect mai practic ar putea fi acela ca muzica clasică să fie interzisă. Să fie interzisă peste tot, să nu mai existe, să se limiteze drastic accesul, să fie permis numai unor aleși. Și-atunci, exact această interdicție ar putea în cele din urmă să trezească curiozitatea și interesul sincer și nedisimulat. Ar putea fi și asta o eventuală politică, în oglindă.

Și avem "Carnavalul animalelor", nu?

Este o lucrare care cred eu că se adresează în același timp și copilului și adultului din om, pentru că sunt glume de adulți pe care Camille Saint-Saens le face acolo. Este o lucrare spumoasă, care te surprinde la fiecare nouă piesă, la fiecare nou instrument propus pentru a ilustra calitățile și defectele animalelor respective. Dacă nu mă înșel, Saint-Saens nici nu a luat foarte în serios această lucrare care a ajuns să fie una dintre cele mai reprezentative din creația sa. O scrisese inițial pur și simplu pentru amuzamentul său și al prietenilor lui. Din câte știu, nici nu a fost cântată în timpul vieții sale; abia după moartea lui a ajuns la faima de care se bucură în ziua de astăzi. Sunt fragmente celebre, cum este celebra lebădă încredințată violoncelului… Am cântat-o și eu la un moment dat la vioară împreună cu harpista Delphine Benhamou în Turneul Stradivarius de anul trecut. Dar, mie personal, cel mai amuzant moment mi se pare acela în care în acest carnaval de animale…

… apar și pianiștii…

… îi include pe pianiști, da. Cine știe, cred că avea probabil vreun vecin de apartament pianist care…

… îl exasperase cu gamele.

… care exersa niște game și, na, de aceea poate cred că pianiștii nu prea gustă umorul din Carnavalul animalelor.