Sabina Ulubeanu, care este titlul cărții pe care n-o veți prezenta astăzi?

Am să vă vorbesc nu doar despre o singură carte, pentru că sunt într-o perioadă în care m-ați prins cumva în mod fericit, lucrând la un proiect componistic care este bazat pe o carte de poezii a unui poet foarte puțin cunoscut în România, pe nume de lui Israel Bercovici, este mai mult cunoscut ca fost secretar al Teatrului Evreiesc de Stat și ca autor al unui volum absolut impresionant, singurul de acest fel din România, volum care se numește "100 de ani de teatru evreiesc". Bercovici urmează să aibă o sărbătorire în data de 20 decembrie și acum trebuie să scriu câteva lieduri pe versurile lui.

Pornind de la acest demers componistic, aș fi vrut să vă menționez o carte destul de importantă în peisajul literar românesc, în zona de memorialistică și anume jurnalul soției lui, care a fost un mare doctor pediatru-oncolog, Miriam Bercovici, care s-a stins la vârsta de 101 ani, în luna iunie. Miriam Bercovici a scris o carte absolut impresionantă care se cheamă "Jurnal de ghetou" și în care își povestește experiențele trăite în Transnistria, în timpul deportării sale, o lecție de viață fenomenală a unei reziliențe ieșite din comun, cu niște descrieri absolut sfâșietoare ale tuturor evenimentelor care se petreceau în acel lagăr și, cumva, ne dă în lumea de astăzi o dimensiune foarte importantă a ceea ce mai gândim noi despre confort, despre bunăstare, ne face să nu ne mai plângem atâta de micile inconveniente ale vieții și să avem cumva o lumină, un exemplu absolut uimitor în acești oameni care au trăit niște evenimente absolut înfiorătoare și au reușit să se ridice deasupra lor și, iată, să-și clădească o viață absolut fabuloasă, de reușită și academică și profesională, dar în fond și de reușită umană, numai faptul că a reușit să trăiască până la 101 ani având aceste amintiri din Transnistria și cum povestea în multe interviuri că noaptea visa ori copiii de la Spitalul Fundeni, unde era doctor-oncolog șef de secție, ori ororile petrecute în acest al doilea război mondial.

Mi se pare că e necesar să ne întoarcem la genul acesta de literatură și să pătrundem cumva în mintea acestor oameni care ne pot fi exemple.

E foarte important pentru mine, ocupându-mă de acest proiect componistic, să revin la această carte pe care am citit-o de mai multe ori și pe care o recomand. Acum, tirajul este epuizat, dar există în formă de audiobook și se poate descărca și asculta la liber Miriam Korber-Bercovici, Jurnal de ghetou.

De ce trebuie să citim și cu ce ne ajută pe noi lectura în viața de zi cu zi?

Pentru mine lectura este, acum, în această perioadă a vieții, un fel de lux, dar atunci când eram copil îmi petreceam absolut tot timpul citind. Și nu numai că citeam cărți, dar probabil că de asta am devenit și compozitoare, în loc să studiez la pian, citeam foarte multe partituri.

Cititul, în primul rând, ne ajută să abstractizăm lumea concretă în care trăim. Și asta se face cu ajutorul imaginației. În momentul în care pătrundem într-o lume diferită de ceea ce trăim zi cu zi, atunci ni se dezvoltă niște capacități de înțelegere și de empatie cognitive și academice în toate felurile. Cititul este cel mai la îndemână mijloc pe care îl avem pentru a cunoaște universul.

Am urmărit rubrica de la Radio România Muzical de-a lungul timpului și am observat că sunt foarte, foarte multe cărți pe care le recomandă antevorbitorii mei despre care mi-a și plăcut și mie să vorbesc.

Și mi se pare important să citim și literatură nouă, să știm ce se mai scrie, cum reușește lumea în acest secol 21 atât de agitat să-și pună gândurile pe hârtie, la fel cum e important să ascultăm, nu?, muzică nouă, să știm cum compozitorii își aștern gândurile în sunete.

În același timp, mi se pare foarte important, mai ales pentru tânăra generație, să se reîntoarcă la cărți clasice, la cărți care ne prezintă lumea așa cum a fost ea odată.

Iar în activitatea mea de profesoară, recomand întotdeauna cititul studenților pentru că am nevoie de la ei să se exprime cât mai viu, colorat și cât mai logic, mai ales în tentația asta de a folosi inteligență artificială în care totul este exprimat la fel, numai prin citit literatură diversă din toate epocile… Uneori, poate că nici măcar subiectul nu este atât de interesant, cât modul în care sunt scrise cuvintele, alcătuirea frazelor, o anumită gramatică foarte elegantă. Mi se pare că asta începe să lipsească din ce în ce mai mult, poate chiar și din învățământ. Această urmărire a unei eleganțe a expunerii mi se pare absolut esențială pentru muzicieni, pentru orice domeniu, de fapt.