Ideea unui concert în care avem un solist, un instrument solo, acompaniat de o orchestră întreagă, a fost un lucru pe care fiecare compozitor a încercat să-l facă.

La Johannes Brahms, în Concertul nr. 2 pentru pian, care este mai filozofic, mai intim decât primul concert pentru pian, descoperim că, de fapt, acest joc continuu între ceea ce spune solistul, ceea ce răspunde orchestra, nu este atât de mult un conflict cum este în primul concert, ci este, de fapt, o acceptare a unei vieți paralele.

Pentru că soloul de pian și vocea solistului, care este reprezentată în instrumentul de pian, împreună cu orchestra fac multe momente în care nu mai este o orchestră mare, ci devine o conversație intimă. Mă gândesc, desigur, la soloul celebru pentru violoncel și pian, care, de fapt, este la rădăcina acestui concert. Dar, în același fel, concertul în sine se deschide cu un singur solo de corn, o simplă voce, care deschide această lume profundă și intimă în care trăiește Concertul nr. 2 pentru pian.