George Enescu - eroul nostru național, al românilor - rămâne un compozitor care a descoperit, pentru mine cel puțin, ce înseamnă melancolia în muzică.

De fiecare dată când aud muzica lui Enescu, în acest fel în care și începe Rapsodia a doua, într-un mod atât de simplu, în care toată orchestra cântă aceeași notă. Și este o notă lungă, care apoi e urmată de note mai rapide și parcă este un simplu gând, nu este realitate… care, încetul cu încetul, se transformă, se dezvoltă, iar apoi crește într-o melodie atât de frumoasă. Desigur, sub influența marelui compozitor Johannes Brahms, o influență pe care o auzim și în această compoziție.

Enescu se referă  la o lume pe care a lăsat-o în urma lui, când a plecat la Viena să studieze compoziția și vioara. Și auzim aceste elemente de folclor românesc, care sunt prezente în toată muzica lui Enescu. Dar în această rapsodie, cum spun de multe ori orchestrelor, de fapt, acel dans micuț, care este la sfârșit, orchestrat numai pentru o mână de oameni din orchestră, nu pentru toată orchestra, este de fapt numai un vis pe care Enescu îl are despre această lume pe care el a lăsat-o în urmă.

Îmi place atât de mult felul în care Enescu, chiar și atunci când era tânăr, cum este în această compoziție, are o profunzime aparte a felului în care el înțelege cum se folosește orchestra pentru a crea un sunet cald, un sunet rotund și un sunet frumos.

Fiecare compozitor are vocea lui sau a ei distinctă în crearea sunetului. Iar pentru mine, sunetul pe care Enescu deja îl avea, chiar la o vârstă fragedă, este un sunet cald, melancolic și profund.