În Simfonia a VII-a de Beethoven  descopăr întotdeauna o bucurie pe care nu o găsesc în celelalte simfonii ale lui.

Pentru mine, Simfonia a VII-a începe, de fapt, cu o întrebare pe care Beethoven a pus-o în Simfonia a III-a. De ce? Dacă vă aduceți aminte, în Simfonia a III-a, el a făcut o declarație împotriva lui Napoleon care se făcuse împărat. Iar în Simfonia a VII-a, de fapt este finalul acestei povești, pentru că Beethoven, după ce a terminat-o de scris, a păstrat-o și nu a dat voie să fie cântată până când a găsit el momentul potrivit. A trecut destul de mult timp, aproape doi ani, de la momentul în care el a terminat compoziția până când a lăsat-o să fie cântată.

Iar momentul în care această piesă a fost cântată a fost momentul în care Beethoven a făcut o altă declarație. Beethoven a luat banii pe care i-a primit pentru acest concert și i-a dat pe toți familiilor soldaților care au fost răniți în prima bătălie care a fost câștigată împotriva lui Napoleon.

E o piesă importantă nu numai pentru că e atât de frumoasă din punct de vedere muzical... e atât de plină de viață, e atât de plină de dans chiar...

Dar, pentru mine, e o piesă importantă și pentru că Beethoven face această declarație în care spune că noi, artiștii,  interpreți de muzică clasică, trebuie să ne uităm și să reprezentăm societatea în care trăim și din care facem parte.