Aș vrea să începem cu începutul. În spatele oricărei cariere stă educația. Care sunt avantajele pe care le prezintă sistemul educațional românesc în comparație cu vestul Europei?

Un avantaj pe care sistemul român de educație muzicală îl are, din punctul meu de vedere, este baza teoretică solidă – educația teoretică muzicală: a istoriei muzicii, armoniilor, a formelor. Pentru elevii care sunt interesați să studieze, există acea infrastructură, există materiile programate și există încă profesori capabili în acest domeniu.

Eu sunt recunoscător pentru faptul că din acest punct de vedere nu am avut lacune atunci când am plecat în străinătate, unde am fost extrem de surprins că multor studenți care cântau chiar foarte bine le lipseau aceste noțiuni teoretice și cumva toată lumea prindea până și, să zicem, frazările, mai mult după ureche. Avantajul pe care ei îl au acolo este faptul că sunt expuși la concerte de mare valoare; că într-adevăr, din artiști de talie internațională, de la care tinerii muzicieni se pot inspira. În România eu am avut ocazia să studiez cu niște profesori extraordinari și o amintesc, ca de fiecare dată, și pe doamna profesor Ani Mari Paladi, profesora mea îndrăgită de violoncel, care a reușit să îmi pună și niște baze tehnice foarte solide, m-a învățat un cântat rafinat la instrument și o violoncelistică ce, până la urmă, se întrepătrunde, deja, și cu interpretarea muzicală. Ceea ce lipsește aici, poate, este o cultură a ascultatului de sine și o capacitate de a privi lucrurile într-un mod poate mai obiectiv, inclusiv în perioada studiului.

Cred că sunt foarte mulți tineri care studiază ore în șir, dar care nu știu exact cât de concentrat studiază sau cât de pragmatic studiază și cred că asta ne lipsește. Dar, așa cum am spus, eu sunt foarte recunoscător profesoarei mele, pentru baza extraordinar de solidă pe care mi-a oferit-o.

Cum vezi intersecția dintre muzică și alte arte?

Dacă mă întrebați atunci când aveam 8-9 ani ce aș vrea să fac, să devin, când o să fiu mare, aș fi răspuns „Pictor și compozitor”. Pictor prea talentat nu cred că sunt; bine, și cu compoziția nu am încă îndeajunsă încredere de sine încât, să zicem, să-mi public cadențele, de exemplu, pe care le-am scris la concertele de Haydn. Dar am avut, de exemplu, întotdeauna o pasiune pentru artele vizuale. Mi-a plăcut să vizitez muzee. De fiecare dată când mă duc într-un oraș nou, într-o țară nouă, cam primul lucru pe care îl fac atunci când am acea jumătate de zi liberă (dacă o am) este să vizitez galeriile de artă de acolo și să mă inspir, pentru că, evident, pentru mine muzica reprezintă arta cu accesul cel mai direct la sufletul omului, mai ales având în vedere și componenta asta temporală a reprezentației de scenă. Dar artele vizuale de asemenea sunt, așa, ca un simbol păstrat în timp; un simbol al ideilor și opiniilor despre lume și viață ale acelor artiști vizuali; și de fiecare dată mă inspiră și, dacă reușesc înainte de un concert să viziteze o galerie de artă, sunt încântat. Recomand de asemenea Muzeul Național de Artă al României. De fiecare dată când am intrat acolo am fost salutat în engleză mai degrabă, ceea ce înseamnă că nu prea există vizitatori români.

Se vorbește în ultima vreme despre fenomenul de burnout, o epuizare a energiei fizice și psihice. Cum se poate menține un echilibru din acest punct de vedere?

De fiecare dată când sunt pe scenă, eu încerc să vorbesc cu mine însumi, dacă simt că devin din punct de vedere fizic mai tensionat, încerc să mă relaxez, încerc să cobor umerii. De câte ori ne-au spus profesorii să ne coborâm umerii? Este un aspect foarte important la orice instrument am cânta. Să găsim centrul de gravitație al corpului, să avem contact și cu pământul, și cu scena. Ei bine, ca să mă repet, acest aspect de dedublare este extrem de important. Ce am mai învățat, de asemenea de-a lungul timpului și de-a lungul experienței de scenă a fost, într-adevăr, să fiu emoțional, cumva să dau tot ce este mai frumos din mine, dar în același timp să încerc să mă protejez și fizic, mai ales având în vedere faptul că noi ca muzicieni, trebuie să călătorim foarte mult.

Acest burnout de multe ori provine și din cauza acestui ritm alert și stresant. În ultimii ani a devenit din ce în ce mai dificil de călătorit. Și acum, după pandemie, sistemul este suprasolicitat. Nu avem destui angajați în aeroporturi, în gări; trenuri, avioane anulate, întârziate. Ei bine, ai nevoie de nervi foarte tari pentru asta. Cumva trebuie să îți iei arta în serios, dar ceea ce se întâmplă în jurul tău nu foarte serios.

De asemenea, pentru că suntem învățați de mici să fim autocritici, continuăm această viață fiind foarte autocritici, dar în același timp și critici, poate, cu lumea din jurul nostru. Pentru că noi automat având așteptări de la noi ca artiști și ca performa de scenă, avem de asemenea așteptări, poate, și de la cei din jurul nostru, ceea ce înseamnă profesionalism, punctualitate, relații interumane. Și de multe ori pot fi dezamăgit, să zicem de colegi, de oameni, de autorități, lucruri care sunt până la urmă normale viața de adult. Dar s-ar putea ca aceste lucruri să se potențeze în sufletul nostru de artiștii de scenă, tocmai pentru că ceea ce facem are mult de-a face cu sentimentele, cu acest act de auto-expunere pe scenă. Și aici este nevoie să rămânem obiectiv și cel mai important este să să fii impăcat cu tine însuți, indiferent în ce domenii lucrezi și la ce nivel lucrezi.

Cum îți dorești să îți continui cariera și cum îți plănuiești următorii pași, din punct de vedere profesional?

Doresc să am ocazia de a explora muzica toate fațetele ei, nu doar ca violencelist, motiv pentru care m-am și reapucat de studiul pianului serios în pandemie și sper să acumulez repertoriu și pianistic. Atât de multă lume mi-a spus deja că trebuie să mă apuc de dirijat... O să vedem. Cândva vă voi surprinde, probabil, și cu asta. Mai am atât de mult repertoriu poate nedescoperit sau mai puțin cântat pe care doresc să îl abordez în anii ce vor urma. Doresc într-adevăr să promovez muzica românească și valorile românești pe plan internațional. Am mai spus și în alte interviuri că mă pot considera un ambasador cultural al României pe plan internațional.

Din acest punct de vedere, care sunt valorile românești pe care vrei să le promovezi?

În anii aceștia, muzica lui Enescu, evident! Ce mi-aș dori cel mai mult ar fi să reușesc să invit cât mai mulți artiști internaționali și prieteni în România. Să ne bucurăm, să zicem, de un festival de muzică de cameră împreună. Acesta ar fi visul meu, să le arăt țara asta atât de diversă și de frumoasă. Multă lume încă nu realizează ce spațiu cultural interesant România reprezintă, pentru că noi am fost ca un burete care am absorbit aceste influențe balcanice, vestice, estice. Mie mi se pare că România oricum este un spațiu cultural de fapt paneuropean, așa cum consider că este și Simfonia I a lui Enescu. Tocmai de aceea încerc de fiecare dată să vorbesc după un concert despre spațiul geografic, cultural, istoric de unde provin, să fac cât mai multă reclamă. Noi nu suntem l'ombelico del mondo, dar am merita din anumite puncte de vedere.

Ce îi sfătuiești pe tinerii muzicieni?

Să nu-și piardă speranța, pentru că, da, aceasta a fost întotdeauna condiția artistului în toate timpurile și se simte, așa, în societate că arta și cultura nu mai au aceeași însemnătate la nivelul publicului larg. Doare să simți că muzica clasică a devenit într-adevăr un domeniu de nișă. N-am trăit la începutul secolului XX sau în alte perioade, în alte epoci, deci nu știu dacă altădată au stat lucrurile altfel. Dar trebuie să fim împăcați cu acest lucru, pentru că ceea ce creăm noi este o formă înaltă de expresie și, într-adevăr, ca să mă repet, este un simbol și, până la urmă, un patrimoniu al civilizației umane ce trebuie păstrat în continuare. De asemenea, dacă ție îți face plăcere să asculți muzică și te inspiră, continuă să faci asta și continuă să cânți.