Arhivă : Colectia de Jazz - Povestea jazz-ului
Înapoi
 |
|||
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
Coleman-Hawkins
Publicat: marți, 18 Ianuarie
2011
Saxofonist
tenor american, nascut in 21 noiembrie 1904, el este considerat "parintele
saxofonului tenor", primul mare improvizator la acest instrument.
Disparitia lui Hawkins in 19 mai 1969 nu a schimbat cu nimic incadrarea sa, desi i-au urmat multi jazzmani valorosi, care au ales saxofonul tenor pentru a se exprima muzical, prin improvizatie.
Oricat de mult ar evolua tehnica saxofonistilor tenor, ne vom intoarce intotdeauna cu respect catre Coleman Hawkins, a carui maniera de a improviza este admirata si in zilele noastre, iar sunetul sau va ramane un reper de frumusete si eleganta pentru toti ceilalti jazzmani saxofonisti.
Coleman Hawkins a inceput studiile de muzica clasica la pian, apoi la violoncel. De la 9 ani a inceput sa cante la saxofonul tenor, intr-o perioada in care acest instrument nu era foarte cunoscut si era utilizat mai mult ca un substitut pentru trombon, in orchestrele de tip brass bands. Inca de la inceputul anilor '20 Coleman Hawkins a colaborat cu diferite orchestre in Kansas City. Este remarcat apoi de cantareata de blues Mamie Smith, care il angajeaza in formatia ei de acompaniament, alaturi de care va realiza si un turneu in perioada 1922-1923.
Din august 1923, Coleman Hawkins face parte din orchestra pianistului Fletcher Henderson, cu care a realizat primele sale inregistrari. In bandul lui Henderson, Coleman Hawkins a cantat si la clarinet. Alaturi de aceasta formatie a ramas pana in 1934.
La inceputul anilor '30, orchestra lui Fletcher Henderson incepea sa sune din ce in ce mai mult a big-band traditional din perioada swing, iar Coleman Hawkins avea pasaje solistice mai ample si era deja recunoscut ca un valoros improvizator la saxofon tenor. Ei combinau jazzul cu muzica mai accesibila, destinata salilor de dans. Nu trebuie sa uitam faptul ca Fletcher Henderson a fost cel care a realizat pentru prima data formula big bandului, prin alaturarea in formatie a mai multor instrumente identice (rezultand "pachetele" de suflatori).
In 1934, Coleman Hawkins pleaca intr-un turneu in Europa, ocazie de a canta si intregistra alaturi de Django Reinhardt si Stephane Grappelli. La intoarcerea la New York (in 1939), Hawkins preia conducerea unei orchestre din localul "Kelly's Stables", apoi isi alcatuieste propriul big band, cu care sustine concerte la Arcadia Ballroom, Savoy Ballroom si Apollo Theatre (1939-1941).
Din 1939 dateaza si celebra inregistrare cu tema Body and Soul ( compozitie J.Green/E.Heyman/ R.Sour), in care Coleman Hawkins demonstreaza inca o data ca el este liderul saxofonistilor tenor. Piesa va ramane un punct de referinta pentru arta improvizatiei la acest instrument.
In evolutia oricarui saxofonist exista variatii timbrale si stilistice. La Coleman Hawkins sunt evidente aceste transformari de-a lungul carierei sale. El a abordat mai multe stiluri de jazz, reusind de fiecare data sa tina pasul cu noile tendinte (anii '40 -'60). Fata de perioada de inceput a carierei (anii '20), cand sonoritatea saxofonului sau era dura, aspra, cu note staccato, remarcam la sfarsitul anilor '30 o transformare timbrala care se va pastra in evolutia sa: sunetele devin suple, sunt cantate legato, chiar si frazele de improvizatie sunt mai lungi, capata fluenta.
La inceputul anilor '40, Coleman Hawkins, care avea deja 20 de ani de experienta in jazz, se alatura tinerilor jazzmani creatori ai be-bopului. Receptiv la tot ce este nou, Hawkins inregistreaza alaturi de Dizzy Gillespie, Thelonious Monk, Milt Jackson, Max Roach. In 1946, el participa la seria de concerte JATP (Jazz at the Philharmonic), din care se pastreaza inregistrari realizate impreuna cu Lester Young si Buddy Rich. La sfarsitul anilor '40, Hawkins face turnee in Europa, iar la intoarcerea in Statele Unite stabileste colaborari cu alti valorosi jazzmani, precum Roy Eldridge, Duke Ellington, Oscar Peterson.
Dintre jazzmanii alaturi de care a cantat Coleman Hawkins, unii au fost chiar discipolii sai: saxofonistii tenor Ben Webster, Don Byas si Sonny Rollins.
Supranumit "Hawk" sau "The Bean", Coleman Hawkins este primul care a exploatat eficient posibilitatile melodico-improvizatorice ale saxofonului tenor. Este un maestru incontestabil al baladelor, fara a neglija componenta ritmica, pastrandu-si in orice piesa capacitatea de a canta cu "swing". Numeroasele sale participari in concerte si la inregistrari l-au impus pe Coleman Hawkins ca partener ideal pentru orice jazzman, fie ca a fost vorba de adepti ai dixielandului, de promotori ai be-bopului sau de muzicieni ai jazzului latin (bossa-nova).
Disparitia lui Hawkins in 19 mai 1969 nu a schimbat cu nimic incadrarea sa, desi i-au urmat multi jazzmani valorosi, care au ales saxofonul tenor pentru a se exprima muzical, prin improvizatie.
Oricat de mult ar evolua tehnica saxofonistilor tenor, ne vom intoarce intotdeauna cu respect catre Coleman Hawkins, a carui maniera de a improviza este admirata si in zilele noastre, iar sunetul sau va ramane un reper de frumusete si eleganta pentru toti ceilalti jazzmani saxofonisti.
Coleman Hawkins a inceput studiile de muzica clasica la pian, apoi la violoncel. De la 9 ani a inceput sa cante la saxofonul tenor, intr-o perioada in care acest instrument nu era foarte cunoscut si era utilizat mai mult ca un substitut pentru trombon, in orchestrele de tip brass bands. Inca de la inceputul anilor '20 Coleman Hawkins a colaborat cu diferite orchestre in Kansas City. Este remarcat apoi de cantareata de blues Mamie Smith, care il angajeaza in formatia ei de acompaniament, alaturi de care va realiza si un turneu in perioada 1922-1923.
Din august 1923, Coleman Hawkins face parte din orchestra pianistului Fletcher Henderson, cu care a realizat primele sale inregistrari. In bandul lui Henderson, Coleman Hawkins a cantat si la clarinet. Alaturi de aceasta formatie a ramas pana in 1934.
La inceputul anilor '30, orchestra lui Fletcher Henderson incepea sa sune din ce in ce mai mult a big-band traditional din perioada swing, iar Coleman Hawkins avea pasaje solistice mai ample si era deja recunoscut ca un valoros improvizator la saxofon tenor. Ei combinau jazzul cu muzica mai accesibila, destinata salilor de dans. Nu trebuie sa uitam faptul ca Fletcher Henderson a fost cel care a realizat pentru prima data formula big bandului, prin alaturarea in formatie a mai multor instrumente identice (rezultand "pachetele" de suflatori).
In 1934, Coleman Hawkins pleaca intr-un turneu in Europa, ocazie de a canta si intregistra alaturi de Django Reinhardt si Stephane Grappelli. La intoarcerea la New York (in 1939), Hawkins preia conducerea unei orchestre din localul "Kelly's Stables", apoi isi alcatuieste propriul big band, cu care sustine concerte la Arcadia Ballroom, Savoy Ballroom si Apollo Theatre (1939-1941).
Din 1939 dateaza si celebra inregistrare cu tema Body and Soul ( compozitie J.Green/E.Heyman/ R.Sour), in care Coleman Hawkins demonstreaza inca o data ca el este liderul saxofonistilor tenor. Piesa va ramane un punct de referinta pentru arta improvizatiei la acest instrument.
In evolutia oricarui saxofonist exista variatii timbrale si stilistice. La Coleman Hawkins sunt evidente aceste transformari de-a lungul carierei sale. El a abordat mai multe stiluri de jazz, reusind de fiecare data sa tina pasul cu noile tendinte (anii '40 -'60). Fata de perioada de inceput a carierei (anii '20), cand sonoritatea saxofonului sau era dura, aspra, cu note staccato, remarcam la sfarsitul anilor '30 o transformare timbrala care se va pastra in evolutia sa: sunetele devin suple, sunt cantate legato, chiar si frazele de improvizatie sunt mai lungi, capata fluenta.
La inceputul anilor '40, Coleman Hawkins, care avea deja 20 de ani de experienta in jazz, se alatura tinerilor jazzmani creatori ai be-bopului. Receptiv la tot ce este nou, Hawkins inregistreaza alaturi de Dizzy Gillespie, Thelonious Monk, Milt Jackson, Max Roach. In 1946, el participa la seria de concerte JATP (Jazz at the Philharmonic), din care se pastreaza inregistrari realizate impreuna cu Lester Young si Buddy Rich. La sfarsitul anilor '40, Hawkins face turnee in Europa, iar la intoarcerea in Statele Unite stabileste colaborari cu alti valorosi jazzmani, precum Roy Eldridge, Duke Ellington, Oscar Peterson.
Dintre jazzmanii alaturi de care a cantat Coleman Hawkins, unii au fost chiar discipolii sai: saxofonistii tenor Ben Webster, Don Byas si Sonny Rollins.
Supranumit "Hawk" sau "The Bean", Coleman Hawkins este primul care a exploatat eficient posibilitatile melodico-improvizatorice ale saxofonului tenor. Este un maestru incontestabil al baladelor, fara a neglija componenta ritmica, pastrandu-si in orice piesa capacitatea de a canta cu "swing". Numeroasele sale participari in concerte si la inregistrari l-au impus pe Coleman Hawkins ca partener ideal pentru orice jazzman, fie ca a fost vorba de adepti ai dixielandului, de promotori ai be-bopului sau de muzicieni ai jazzului latin (bossa-nova).