Astăzi, 5 octombrie, în Aula Academiei Române s-a desfășurat un simpozion omagial prilejuit de împlinirea a 170 de ani de la nașterea compozitorului Ciprian Porumbescu, anul 2023 fiind instituit ca Anul Ciprian Porumbescu. Toți cei care au susținut alocuțiunile au subliniat importanța creației lui Ciprian Porumbescu în spațiul cultural românesc. În cadrul evenimentului, au luat cuvântul printre alții:

Academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române:

Copil sărac, din oameni săraci, Ciprian Porumbescu nu a putut studia nici muzica așa cum s-ar fi cuvenit, cu toate că a ajuns la Conservatorul din Viena avându-l între profesori și pe faimosul Anton Bruckner. A făcut și teologie ortodoxă. Mă întreb, într-o viață așa de scurtă, cum le-a făcut pe toate. Iar la Viena a dirijat Corul Societății Studențești România Jună, organizată de studenții români, și a propus atunci piese corale, grupate, într-o "colecțiune de cântece sociale pentru studenții români", apărută în 1880. Ciprian Porumbescu, ca toți marii intelectuali ai epocii sale, a fost și creator de valori spirituale, dar și cetățean luptător. Așa au înțeles ei, generația aceea, să construiască România.

Compozitorul Dan Dediu, președintele Uniunii Compozitorilor și Muzicologilor din România:

Acum, după 170 de ani, mă bucur că a avut loc un eveniment foarte important la Opera Națională din București și mă bucur că aici este și directorul și dirijorul Daniel Jinga, precum și regizorul Răzvan Dincă; împreună au realizat această "aducere la zi" a operetei Crai nou. Grație acestor manifestări, a apărut o serie de volume foarte folositoare. În primul rând, prin implicarea Centrului Cultural "Bucovina", s-au republicat cele două volume scrise de Leca Morariu, care făcea parte din familie și pe care le avem acum într-o formulă tipografică foarte frumoasă. Mai avem un volum de studii pe care le-a adunat Constanța Cristescu și un volum "Ciprian Porumbescu - jurnal 1879". Este o lectură absolut extraordinară, ni-l umanizează pe Ciprian Porumbescu, ne arată ce gândea și ce simțea un tânăr de 26 de ani. Tonul este al unui tânăr dezorientat, dar care iubește muzica și iubește țara.

Muzicologul Mihai Cosma:

Este o muzică atât de fermecătoare, încât ne-a dăruit astfel prima operetă înregistrată în istoria muzicii românești. Ciprian Porumbescu este singurul compozitor din lume care a oferit două imnuri naționale aceleiași țări. Eu aș îndrăzni să spun că sunt, hai să nu zic chiar cele mai frumoase, dar în orice caz, printre cele mai frumoase și sunt o bază de romantism și de melodicitate. Iată-l pe Ciprian Porumbescu cât de prezent a fost în exprimările muzicale ale românilor și pe timpul vieții sale și după moartea sa! Așa că eu cred că este foarte bine să ne aducem astăzi aminte de el, să îl aniversăm.

Dirijorul Daniel Jinga, director al Operei Naționale București:

Am început să-l redescopăr pe Ciprian Porumbescu. Mai multă atenție asupra lui mi-a atras-o criticile de care Ciprian Porumbescu a avut parte fără a mai avea șansa de a se apăra. Vă mărturisesc, înainte să mă documentez, eu nu ascultasem nici măcar vreodată cap-coadă opereta Crai nou și vă mărturisesc că nu cunoșteam libretul în intimitatea lui; îl știam așa, superficial. În momentul în care vezi o partitură generală, înțelegi totul despre compozitor, înțelegi zbaterile, căutările, stângăciile, genialitatea, frumusețea și, de fapt, aceasta este cea mai frumoasă latură a meseriei pe care eu o am îmbrățișat-o. Primul lucru pe care l-am înțeles despre Ciprian Porumbescu a fost acela că el a fost foarte tare marcat de familia din care a venit. Întreaga sa creație are o puternică amprentă de muzică folclorică și muzică religioasă în egală măsură. Cu siguranță, era un vector de imagine, era un vector de ideologie și, cu siguranță, dacă ar fi trăit mai mult, ar fi însemnat foarte mult pentru cultura română și nu numai. A fost unul dintre cei mai mari patrioți pe care România i-a avut, deși el nu era român, și a fost un genial melodist. Mă gândeam la un moment dat că și dacă ar fi scris numai Balada, locul lui ar fi fost asigurat în istoria muzicii românești.

Regizorul Ioan Răzvan Dincă, președinte-director general al Societății Române de Radiodifuziune:

Unghiul meu nu poate fi decât subiectiv, pentru că sunt chemat aici în calitate de regizor. Am încercat să văd sensurile pe care acesta în momentul în care a compus opereta Crai nou, a văzut lumea, pentru că asta încercăm noi să facem ca regizori, să vedem ce lume vede compozitorul, ce lume vede libretistul și cum o punem noi acum să fie relevantă pentru astăzi. Și, fără să vorbesc despre creația artistică pe care am încercat să o facem într-un timp extrem de scurt, am putut constata, intrând în profunzime și cu ajutorul artistului Daniel Jinga, în calitate de dirijor și știind în spate și experiența compozitorului Dan Dediu care a umblat la muzica respectivă încercând să facă o reconstituire pentru prima dată în istoria acestei partituri și intrând în acea profunzime a partiturii, am constatat că acolo există o multitudine stiluri. Stiluri muzicale, dar eu întotdeauna am încercat să le traduc în stilul emoțional, adică ce-mi aduce mie pe scenă tipul acela de angajament pe care compozitorul îl presupune și am găsit acolo de la muzică barocă până la muzică orientală, de la muzică pastorală până la muzică vieneză. Am găsit, așa cum au mai spus antevorbitorii, o pasiune extraordinară pentru muzică și un mod extraordinar de angajant de a face muzică.

După aceea, intrând în libretul lui Vasile Alecsandri, mi-am dat seama că acolo ar putea fi creat un spectacol de tip distopie, pentru că acelor cuvinte noi le înțelegem sensul, dar împreună în frază nu le mai înțelegem. Noi nu mai știm nici acum să traducem din limba aceea română în limba actuală. Foarte complicat să pricepi ritualul nunții, ritualul morții, tot ce vorbește el acolo într-un limbaj arhaic și atunci mi-am dat seama de valoarea lui Eminescu, cum a tranzlatat el, cum a recreat limba română, fix în aceeași perioadă. Și mi-am dat seama, de asemenea, că această contemporaneitate despre care vorbim noi atunci când montăm un spectacol se referă cu relevanță la sensuri. De ce, în acel moment limba română a avut nevoie de un Eminescu pentru a fi adusă în contemporaneitate, de un Crai nou sau de un compozitor precum Ciprian Porumbescu pentru a aduce într-o linie, ca să zic așa, nu știu dacă europeană, dar în orice caz, multinațională, o poveste muzicală, o poveste care are în spate un libret și o poveste care se adresează publicului. În meseria mea este mai complicat, într-un fel, pentru că spectacolul moare o dată ce a fost văzut de un spectator. Rămâne într-o memorie, dacă rămâne, dacă are sens să rămână, dacă nu, pur și simplu este uitat imediat. Cred că marea valoare rămâne în partea aceea a compozitorilor, în partea libretiștilor, în partea oamenilor care pun pe hârtie lucruri din imaginața lor și reușesc să le facă perene, iar noi, regizorii, să le aducem de fiecare dată în față, dându-le prin barometrul ce suntem contemporaneitate.