Je crois entendre encore vocile frumoase ale baritonului Ionuţ Pascu, sopranei Aurélie Ligerot, tenorului Alexander Swan şi basului Sorin Drăniceanu - invitaţi de Opera Română din Craiova să cânte în opera de tinereţe a lui Bizet - Pescuitorii de perle. Creaţia lirică a fost interpretată pentru prima dată în 1863 la Teatrul Liric din Paris, Bizet având această şansă, de a scrie o operă în trei acte, datorită faptului că se număra printre laureaţii prestigiosului Premiu al Romei. Libretul scris de Eugène Cormon şi de Michel Carré urmăreşte o poveste ce are loc în Ceylonul antic (spaţiu pe care îl cunoaştem astăzi drept Sri Lanka): doi prieteni din copilărie, Zurga şi Nadir, se îndrăgostesc de aceeaşi femeie, Leila, însă jură să nu îşi urmeze inima pentru a rămâne prieteni. La rândul ei, Leila, o preoteasă ce îşi dedică viaţa slujirii zeului Brahma, trebuie să aleagă între datoria sa spirituală şi dragostea pe care i-o poartă lui Nadir; căci de el este îndrăgostită femeia, iar atunci când ea este chemată să se roage pentru siguranţa pescuitorilor de perle, cei doi se revăd şi lucrurile se complică. Zurga, ales conducătorul pescarilor, află despre idila celui mai bun prieten al său cu femeia de care el însuşi e îndrăgostit şi îi condamnă pe cei doi la moarte, în primă instanţă. Însă realizează apoi, când Leila vine să îi ceară să îl cruţe pe Nadir, că ea este cea care, în copilărie, i-a salvat viaţa. De aceea, în actul final al operei, Zurga incendiază satul pescarilor, pentru a crea o diversiune menită să le abată oamenilor atenţia de la execuţia Leilei şi a lui Nadir. Opera are două versiuni pentru final - una în care îndrăgostiţii fug, iar Zurga rămâne singur, aşteptând întoarcerea pescarilor, cealaltă - aleasă de regizorul Jacques-Francois L'Oiseleur des Longchamps - în care Nourabad, marele preot al lui Brahma şi un fel de tutore al Leilei, surprinde gestul generos al lui Zurga şi alertează pescarii, toţi trei protagoniştii fiind ucişi.

La Craiova opera "Pescuitorii de perle" a fost prezentată în premieră în regia lui L'Oiseleur des Longchamps, în Sala Amza Pellea a Teatrului Naţional "Marin Sorescu" - un spaţiu ce ridică multe şi serioase probleme în contextul realizării unui spectacol de operă. În primul rând nu există o fosă, de aceea orchestra a stat în stânga scenei, în culise, cu dirijorul Francois Robert Girolami conducând producţia cu dificultate. Nici acustica sălii nu este menită să ajute cântăreţii, ea fiind destinată cuvântului rostit, nu celui cântat. Organizatorii au fost nevoiţi, din păcate, să recurgă la această soluţie, din cauză că propria lor sală de operă se află într-o clădire foarte veche, ce urmează să fie renovată. Să sperăm că lucrările vor decurge frumos - fără a schimba acustica spaţiului - şi rapid - se preconizează că Opera va putea funcţiona din nou în clădirea ei peste aproximativ patru ani.

În ciuda condiţiilor nefavorabile, arareori s-a făcut auzită lipsa contactului vizual dintre dirijor şi cântăreţi, soliştii având experienţa scenică şi muzicală necesare depăşirii acestor dificultăţi. Da, au existat şi momente de decalaj, însă trebuie să avem în vedere şi faptul că orice spectacol are nevoie de ceva rodaj, iar aceasta a fost o premieră.

Din perspectiva mea atu-ul acestei producţii a fost interpretarea soliştilor: Ionuţ Pascu (Zurga) este nu numai un bariton valoros, ci şi un actor convingător, iar dubla sa formare (de cântăreţ şi dirijor de orchestră) cred că l-a ajutat în situaţia dificilă în care a fost la Craiova timp de două seri (duminică, 11 iunie 2017, a avut loc al doilea spectacol cu opera lui Bizet, cu Renata Vari în rolul Leilei, Florin Ormenişan în Nadir şi Ioan Cherata în Nourabad, însă cu acelaşi Ionuţ Pascu în Zurga); majoritatea soliştilor au reuşit să evite decalaje cu orchestra, însă baritonul s-a pus cel mai bine de acord cu instrumentiştii. A contat şi faptul că soprana Aurélie Ligerot (Leila) şi tenorul Alexander Swan (Nadir) sunt francezi, ceea ce a însemnat că pronunţia a fost foarte precisă şi elegantă. Swan are un timbru cald şi plăcut, însă celebra arie Je crois entendre encore s-a dovedit a fi şi pentru el prea înaltă, astfel că momentele foarte acute au fost cântate în falset. Ligerot a fost şi ea o prezenţă foarte plăcută, cu voce luminoasă şi strălucitoare, în vreme ce partitura lui Nourabad a fost interpretată de basul Sorin Drăniceanu, cu un timbru profund, foarte bogat în armonice.

Regia a fost una voit statică, în care soliştilor li s-au cerut gesturi minime, la nivel simbolic, mişcarea revenind corpului de balet, copiilor şi, în mai mică măsură, corului. Sigur că această abordare are un mare avantaj - acela că atât solistul, cât şi publicul, se poate concentra pe muzică. Un alt element important în producţia operei a fost jocul de lumini, menit să schimbe atmosfera de la o scenă la alta. Mi-au plăcut momentele pe care le-am găsit deopotrivă ingenioase şi fireşti, coerente: voalul Leilei, alb şi incredibil de lung, ce mi-a amintit de un năvod, apare în diferite ipostaze (preferata mea este cea în care obiectul vestimentar anunţă sosirea preotesi, capătul din faţă al voalului fixându-se, simbolic, în jurul lui Nadir); scena celebrului duet dintre Nadir şi Zurga Au fond du temple saint, în care cei doi prieteni îşi amintesc prima lor întâlnire cu Leila - ca dintr-un vis apare o pereche de tinere, întruchipând fiecare imaginea pe care bărbaţii au păstrat-o în legătură cu preoteasa - la un moment dat imaginea în oglindă a tinerei încearcă să-i despartă, trăgând de ei în direcţii opuse; să creezi iluzia de întindere de apă pe scenă este unul dintre cele mai dificile lucruri, aşa că am apreciat şi încercarea de a reda această lume, cu monştrii aferenţi poveştii jucaţi de balerini îmbrăcaţi în salopete verzi, cu franjuri lungi, ca nişte tentacule, plutind (tot o iluzie) cu jumătate de trup pe o suprafaţa albastră.

Ceea ce încă nu am înţeles (în ciuda explicaţiilor pe care le-am găsit în nota regizorului, prezentă în programul de sală) este concepţia costumelor, pe care am găsit-o mult prea... "melanjată" - pescarii sunt îmbrăcaţi în bluze şi pantaloni albi, cu brâuri cu motive folclorice, iar Zurga şi Nadir au, în plus, jachete - roşie, respectiv, albastră. În schimb Leila este îmbrăcată într-o rochie fluidă ce aminteşte de filmele SF, iar rochiile femeilor din cor (se presupune că ele sunt soţiile pescarilor...?) urmează croiala rochiilor pe care franţuzoaicele le purtau în secolul XIX, în vreme ce materialele sunt foarte colorate, (aşa-zis) indiene. Regizorul a declarat că, din punctul său de vedere, există multe incongruenţe în libret - în timp ce gândurile şi cuvintele proiectate de libretişti sunt specifice unor burghezi reprezentativi pentru cel de-al doilea Imperiu Francez, în afară de menţionarea locului nu am găsit nimic altceva în această operă care să facă legătura cu Ceylan. Cu alte cuvinte, prin limitarea jocului scenic, prin zbenguiala constantă a copiilor pe scenă, dar şi prin costume, L'Oiseleur des Longchamps a montat opera din perspectiva ironică a omului contemporan, pentru care povestea nu poate fi reală. Dacă unghiul funcţionează sau nu...este o întrebare la care fiecare spectator în parte răspunde, sunt convinsă, în mod diferit.