Linia directoare care pleacă dinspre Carl Orff şi duce către Carmina Burana a devenit, deja, un şablon utilizat foarte des. Pentru că, nu-i aşa, oricine a auzit, măcar o dată, acordurile celebrei cantate. Dincolo de aceasta, însă, stau şi alte realizări ale compozitorului german, care, plecând dintr-o cultură personală solidă şi fertilă, a dat nu numai o operă componistică în mare parte necunoscută astăzi, ci şi un sistem de educaţie muzicală, apreciat ca fiind în prezent printre cele mai eficiente. Pentru amatorii definiţiilor simple, sistemul Orff este legat de folosirea diferitelor instrumente de percuţie, însă, la fel ca în cazul metodelor Kodaly şi Dalcroze, realitatea se dovedeşte mult mai complexă. Şi depăşeşte întotdeauna, din fericire, compensator, abundentele descrieri teoretice. De altfel, chiar şi denumirea, Schulwerk Orff (şcoala-atelier Orff), te duce instant către direcţia dinamică, practică, activă, autorul german având ca deziderat stimularea continuă a creativităţii muzicale personale. Iar mijloacele prin care poţi atinge acest ţel sunt mereu în strânsă legătură cu idea de joc şi bună dispoziţie, în relaţie cu latura afectivă. Ca şi Dalcroze şi Kodaly, Carl Orff şi-a dat seama că universul interior al copilului este o lume a cărei complexitate fascinantă nu poate fi ignorată sau restrânsă în tipare rigide. Şi că ruta către muzica clasică trebuie adaptată, accesibilizând noţiunile în cheia unei libertăţi creative fără bariere restrictive. Aşa a luat naştere "muzica elementară" care, după cum declara chiar Orff "nu este niciodată doar muzică. Este strâns legată de mişcare, de dans, de vorbire, fiind, aşadar, o formă de muzică în care fiecare poate participa, fiecare este implicat, nu ca ascultător, ci în calitate de co-interpret".

Acestea a au fost, de altfel, şi ideile principale ale celor trei ateliere susţinute în 19 şi 20 mai 2016 la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti şi la sediul Arcub din strada Lipscani, de Kristín Valsdóttir, Decan al Academiei de Artă a Islandei, în cadrul proiectului "Cultură prin muzică". Jovială, plină de un temperament meridional ce contrazicea prejudecata comună privind atitudinea rezervată a nordului european, Kristín Valsdóttir ne-a demonstrat tuturor că instrumentele pot fi oriunde, în gâtul nostru, pe braţe, pe picioare, în lemnul de pe podea, în vârfurile degetelor dar şi sub forma celor mai banale obiecte. Ne-a îndemnat să ne jucăm cu imaginaţia, să călcăm pe teritorii negândite, să transformăm în sunet stimuli diverşi, să traducem în muzică imagini, chiar şi abstracte. Am simţit din nou la unii dintre participanţi surpriză, reţinere, sfiala de a se desfăşura într-un context atât de liber, în care presiunea perfecţiunii nu există, în care reflexul competiţional tradiţional nu intervine. Pentru că Schulwerk Orff nu are nimic de-a face cu binecunoscuta obsesie a întrecerii muzicale, ci cu un spirit al descoperirii valenţelor individuale care nu au de ce să le umbrească pe ale celorlalţi. Am văzut, de asemenea, bucurie la alţii, satisfacţie, plăcerea de a se juca cu elementele propuse de Kristín Valsdóttir, profitând cu toată fiinţa de fiecare acţiune. Şi, din nou, cei mai câştigaţi au fost nu cei care de pe scaune îşi notau scrupulos diferite idei, ci participanţii activi, pentru că doar ei au avut şansa să se confrunte în mod direct cu ceea ce înseamnă de fapt sistemul de educaţie muzicală Orff. Adică deconstrucţia în elemente simple, accesibile şi apoi reconfigarea acestora treptată în subiectul vizat de profesor, un proces care se petrece pe nesimţite, fără să îl conştientizezi dar pe care pedagogul îl urmăreşte cu mare atenţie. Ca şi în cazul metodelor Kodaly şi Dalcroze, şi aici momentele s-au succedat după un sănătos principiu al variaţiei continue, care devine deja una dintre normele de bază ale pedagogiei moderne. Improvizaţia (individuală, colectivă, pe echipe) reprezintă punctul central al oricărui atelier Orff, indiferent că vorbim despre cea instrumentală, vocală sau gestuală. Să nu uităm că atunci când şi-a configurat metoda, autorul german cunoştea deja teoriile avansate de Emile Jaques-Dalcroze, ritmul muzical unit cu mişcarea devenind o componentă importantă a sistemului său pedagogic. Mergând şi mai adânc pe firul improvizaţiei, copilul este îndemnat în sistemul Orff să experimenteze şi la nivel melodic dar şi ritmic şi timbral. Totul se învaţă printr-o permanentă practică, în care şoaptele, pocnetele, loviturile de palme, manevrarea inventivă a diferitelor instrumente, de la xilofoane şi tamburine până la monede şi cleşti de uscat rufe, devin ustensile indispensabile. Cântecele folosite în atelierele Orff sunt în general modale, pentatonice, deliberat scurte, cu dese ostinato-uri, de multe ori alese din repertoriul muzicilor tradiţionale sau inventate chiar pe loc. În orice caz, vocea este integrată în complexul arsenal de mijloace sonore, fiind considerată parte a minunatului mecanism care este muzica. De la Bach până la Bjork este, teoretic, o cale lungă şi complicată, însă Kristín Valsdóttir a făcut-o să pară lină şi armonioasă, speculând cu creativitate resursele fiecărui exemplu muzical ales. Arta sonoră este înţeleasă în sistemul Orff ca un fenomen global, complex, din care putem extrage fără prejudecăţi, orice ne stimulează imaginaţia şi fantezia. Chiar şi o foarte dinamică piesă a lui Goran Bregovic, interpretată cu diferite părţi ale propriului corp.

La final am înţeles şi mai bine de ce, din 1961, Academia de Muzică Mozarteum din Salzburg a promovat la nivel instituţional sistemul Orff iar în 1970 a sprijinit apariţia Institutului Orff, unde oricine doreşte să se perfecţioneze în pedagogia imaginată de autorul german are la dispoziţie oferte educaţionale foarte atractive (de la o săptămână intensivă până la 4 semestre). Iar atelierele pline de culoare şi energie coordonate de Kristín Valsdóttir ne-au mai învăţat ceva: că desigur, sistemul Orff contribuie la dezvoltarea expresiei personale, a creativităţii, la stimularea inteligenţei muzicale, a încrederii în propria voce, la cultivarea atenţiei, a plăcerii de a experimenta, facilitând, a empatiei dar, mai ales, că satisfacţia demiurgică a creării muzicii, liber, neîngrădit, fără teama de a fi judecat, fără presiune competitivă, te îmbogăţeşte interior, te transformă, te strămută dintr-un loc al conştiinţei în altul, mai înalt. De aceea nu putem decât să fim de acord cu partizanii ideii că acest sistem de educaţie este, în fapt, o adevărată filozofie. Şi nu ştiu cât de înţelepţi vom fi dacă o vom stăpâni dar cu siguranţă mai fericiţi sigur vom deveni.

Proiectul CULTURĂ PRIN MUZICĂ este finanţat printr-un grant acordat de Islanda, Liechtenstein şi Norvegia. Grantul este acordat în cadrul Fondului Bilateral Naţional gestionat de Ministerul Fondurilor Europene, iar cofinanţarea este asigurată de ARCUB - Centrul Cultural al Municipiului Bucureşti.

Parteneri instituţionali: Universitatea din Islanda - Centrul Islandez pentru Cercetare în Muzică, Institutul Kodály al Academiei de Muzică Liszt Ferenc din Ungaria, Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, Asociaţia Dalcroze România.

Parteneri media: TV CITY, RFI România, Radio România Cultural, Radio Bucureşti FM, Radio România Muzical, mediaTRUST.

Parteneri media online: port.ro, orasulm.eu, inoras.ro, bigcitylife.ro, goingout.ro, urban.ro, ziarulmetropolis.ro, getlokal.ro,psnews.ro.