Nimic mai potrivit decât poemul simfonic "Ucenicul vrăjitor" de Paul Dukas, o operă în miniatură, pentru ca un ansamblu să arate exact ce ştie să facă, cât de colorat, expresiv şi variat poate să cânte şi cât de plastic, elocvent şi docil poate fi. Orchestra Academiei Santa Cecilia este unul din acele ansambluri perfecte, care creează în fiecare clipă ceva, altceva, pentru care muzica nu are niciodată nimic repetitiv decât strict în raport cu notele care trebuie redate: instrumentiştii formaţiei italiene au cântat de parcă de asta depindeau şansele lor de supravieţuire.

Violonista Janine Jansen a interpretat apoi Concertul op. 35 în Re major de Piotr Ilici Ceaikovski atât de controlat şi de frumos încât te făcea să-ţi ţii respiraţia şi, dacă erai în sală nu numai pentru o seară muzicală singulară, ci şi "în interes de serviciu", să uiţi că ai de scris o cronică şi să asculţi atent cu câtă măiestrie cântă. Încărcătura emoţională a partiturii a fost supradimensionată prin interpretarea temperamentală a artistei olandeze; ca solistă, Janine Jansen a discutat aprins cu Sir Antonio Pappano, s-a răstit sau a murmurat, iar în momentele ei libere a urmărit, de fapt a supravegheat, ca un detectiv, ansamblul simfonic şi muzica. Împreună cu Orchestra Academiei Santa Cecilia, Janine Jansen a scos din concertul lui Ceaikovski întregul lui caracter scenic, dramatic, şi tot împreună cu ea a susţinut şi bisul - "Melodie" din mica suită "Amintiri dintr-un loc drag" pentru vioară şi pian, orchestrată de Alexandr Glazunov - în care s-a arătat şi caldă, mult mai senină.

Melanj de patos şi speranţă, Simfonia a IV-a op. 120 în re minor de Robert Schumann a fost ultima pe afişul serii conduse de Sir Antonio Pappano. Imaginaţi-vă un meşter care coase o broderie; fiecare împunsătură are un scop, iar scopul acela este atins. Începutul şi finalul trăsăturii duc la crearea unui rezultat, iar în decursul acestui proces se nasc alte şi alte consecinţe, artă într-o permanentă, infinită succesiune şi devenire. Sau imaginaţi-vă un monarh care spune ce trebuie făcut şi cum trebuie făcut şi care, în acelaşi timp, creează materia cu care se lucrează. Aşa a părut Antonio Pappano în concertul de la Bozar, pe care l-a încheiat cu trei bisuri - Uvertura operei "Forţa destinului" şi Dansul tinerilor sclavi mauri din "Aida" de Giuseppe Verdi şi finalul Uverturii operei "Wilhelm Tell" de Gioacchino Rossini. După astfel de uverturi şi astfel interpretate, nu mai ai nevoie de nimic altceva o bună bucată de vreme, şi nu mai ai nevoie nici măcar de creaţiile lirice ale căror introduceri sunt; tot ceea ce exprimă - nelinişte, reproşuri, întrebări dureroase, construirea unei perpetue evoluţii - te consumă, chiar dacă te încântă. Minunaţi pe parcursul tuturor lucrărilor, în aceste bisuri Sir Antonio Pappano şi Orchestra Academiei Naţionale Santa Cecilia din Roma au fost fabuloşi.