Majoritatea artiştilor care evoluează pe scenă - fie ea de teatru sau operă - este de părere că e nevoie de timp pentru ca o nouă producţie "să se aşeze", pentru ca toţi cei implicaţi să se simtă confortabil în noul decor, cu partenerii de scenă şi uneori chiar într-o sală de spectacole necunoscută.

Urmând această regulă nescrisă, am ratat voit premiera din 17 mai 2012 a spectacolului "Tosca" prezentat de Opera din Köln în regia lui Thilo Reinhardt, preferând să merg la cea de-a patra reprezentaţie, duminică, 27 mai. Întrucât sediul Operei se află în renovare, instituţia s-a mutat provizoriu în Musical Dome - o clădire situată în proximitatea Domului şi a Rinului, pe care nu o pot descrie decât ca pe un hangar mobilat.

Spectacolul începea oficial la ora 19.30, eu am intrat în sală zece minute mai devreme şi am fost extrem de surprinsă să văd că pe scenă avea loc o slujbă, oficiată în decorul unei biserici. Preţ de câteva minute am fost dezorientată, crezând că am întârziat, deşi spectatorii continuau să intre în sală, iar orchestra nu se afla încă în fosă. Să fi avut slujba o dublă semnificaţie, extinsă dincolo de spaţiul teatral - având în vedere că spectacolul pe care l-am urmărit se juca în ceea ce în Germania era Duminica Rusaliilor? O variantă puţin plauzibilă, aş zice. Cred că mai degrabă a fost vorba de o idee regizorală, al cărei scop îmi rămâne ascuns. Pentru că dacă regizorul a avut de gând să prezinte publicului cât mai repede posibil unicul decor folosit pe întreaga durată a spectacolului... atunci a fost vorba de o decizie neinspirată.

Această nouă versiune a operei pucciniene plasează triunghiul Floria Tosca - Mario Cavaradossi - Scarpia în peisajul unei Rome fasciste şi are accente vulgare şi tragic-comice. Aşa cum vă spuneam, toate cele 3 acte ale operei se desfăşoară în acelaşi decor al bisericii prezentate la început, un loc la început sfânt ce se transformă, din momentul apariţiei lui Scarpia şi până la final, într-unul blestemat, regizorul insistând asupra caracterului demonic al Baronului.

Unul dintre momentele pe care le-am găsit de un gust cel puţin îndoielnic a fost cel în care Mario e torturat - moment redat în această montare ca o crucificare cu toate elementele ei - coroana de spini, cuiele bătute în palme şi chiar şi suliţa înfiptă în piept; apoi moartea lui Scarpia care - surprinzător - nu moare din prima, deşi este împuşcat de Tosca, ci are încă puterea să se ridice după primul glonţ şi să o ameninţe pe Floria, care, într-un gest de renunţare este pregătită să i se ofere. Dar tragi-comedia nu s-a încheiat, pentru că celebra replică a Toscăi "E avanti a lui tremava tutta Roma! " - "Şi în faţa lui tremura întreaga Romă", rostită în mod tradiţional şi logic după moartea lui Scarpia, reprezintă în această montare o insultă la adresa masculinităţii Baronului, care brusc este dezgustat de femeia din faţa lui, încearcă să iasă din biserică şi este împuşcat a doua oară - mortal de data aceasta.

Inutil de adăugat că din cauza acestui artificiu de prost gust şi a multor altora asemenea, legătura dintre discursul muzical şi cel actoricesc devine o glumă decalată.

Total nepotrivită am găsit şi distribuirea sopranei Takesha Meshe Kizart în rolul titular. Artista americană de origine africană are un timbru frumos, însă grave probleme de intonaţie şi susţinere, motive pentru care partitura Toscăi în interpretarea sa a fost neinteligibilă.

Bas-baritonul Oliver Zwarg nu a fost nici el cea mai bună alegere pentru Scarpia, fiind nepotrivit timbral.

Tenorul Călin Brătescu - interpretul lui Mario Cavaradossi - a fost cel care m-a făcut să cred că seara n-a fost cu totul pierdută. Şi nu spun asta din patriotism, ci din pura convingere că Brătescu a fost singurul ce a meritat ascultat în această producţie.

Foto: Bernd Uhlig