Ultimul recital susținut de legendarul pianist Dinu Lipatti, în 16 septembrie 1950, în orașul francez Besançon, a fost reeditat, în format audio, de casa de discuri Solstice și lansat la începutul acestui an. Despre etapele realizării acestui demers și despre noutățile pe care le aduce această versiune ne vorbește Yvette Carbou, fondatoarea casei de discuri Solstice.

Cum a apărut ideea reeditării ultimului recital al lui Dinu Lipatti?

După cum știți, există deja numeroase ediții: franceze, britanice, chineze, japoneze, chiar ruse. Numai eu am 45, noi având enorm de multe discuri acasă. Într-o zi, aveam dispoziție să ascult o muzică cu pian. Am luat, la întâmplare, unul dintre exemplarele pe care le aveam și apoi, citind broșura de prezentare, am observat sintagma „înregistrare necunoscută”. M-am întrebat ce înseamnă acest lucru pentru că nu era deloc necunoscută. Toată lumea știe că acest concert a fost înregistrat de Radiodifuziunea Franceză. Și știm acest lucru, pur și simplu, din faptul că recitalul a avut loc într-o sală oficială, la Parlamentul din Besançon. Și toate evenimentele care au loc în clădiri oficiale sunt înregistrate automat de radioul de stat. Acest lucru m-a intrigat.

Care au fost pașii și provocările realizării acestui proiect?

Având legături cu televiziunea, grație profesiei mele – am avut de multe ori nevoie de acces la arhive și cunoșteam bine Institutul Național al Audiovizualului – am sunat și am întrebat unde sunt aceste benzi din 1950. A durat ceva timp pentru că arhivele din anii 1945-1950 sunt păstrate puțin mai departe, la periferie. Am obținut astfel o copie, am descoperit că nu era deloc într-o stare rea. Înregistrarea era destul de fidelă, corectă, cu un sunet cald. Mai mult, banda cuprindea toate anunțurile prezentatorului, arpegiile pe care Lipatti le-a cântat înainte de Bach, Mozart, Schubert și chiar Chopin. Au mai fost înregistrări care au păstrat unul sau două dintre momentele cu arpegii, dar niciodată până acum nu au fost incluse toate. Și a mai fost un lucru pe care l-am aflat de la Mark Ainley, cel care a și redactat prezentarea discului; el știa, de la un prieten apropiat al lui Madeleine Lipatti, că ar fi existat o notă greșită la Schubert. Mark Ainley explică și în text acest lucru. Am reușit să recuperăm această notă, care era un fel de alunecare. Este important pentru autenticitatea discului. Ne-am gândit că dacă așa a cântat Lipatti, așa ar trebui să rămână în istorie. Singura sursă care nu există, din ceea ce s-a întâmplat în acea zi, este coralul de Bach pe care l-a cântat la final, ca un fel de adio adresat întregii lumi, Jesus bleibet meine Freude. Pentru că, din cauza epuizării, nu a mai putut să cânte al 14-lea vals de Chopin și s-a oprit la al 13-lea, inginerii de sunet s-au speriat și au închis microfoanele. Deci avem totul, cu excepția acestui moment, pe care nu îl are nimeni. Aș mai spune că, datorită progresului tehnic, durata unui CD poate depăși acum 80 de minute. Iar albumul Lipatti numără 81 de minute și 24 de secunde, ceea ce ne-a permis să includem nu numai anunțurile prezentatorului și arpegiile de încălzire dintre lucrări, ci și totalitatea aplauzelor – dovadă a unui public foarte numeros prezent la eveniment.

În final, aș vrea să vă întreb dacă Lipatti are o semnificație specială pentru dumneavoastră. Știm că nu este primul pianist pe care îl onorați prin producțiile pe care le realizați, însă sunt sigură că nu l-ați ales la întâmplare.

Lipatti este un pianist care rămâne în memoria tuturor celor care iubesc acest instrument. Mai mult, pentru mine este foarte apropiat pentru că a fost elevul lui Yvonne Lefébure. Sunt niște scrisori pe care le-am găsit la Biblioteca Gustav Mahler din Paris (aici au fost păstrate multe documente ale lui Yvonne Lefebure, care este o pianistă foarte importantă pentru noi). Este vorba, deci, de o scrisoare pe care Lipatti a scris-o domnișoarei Lefébure atunci când îi era încă discipol și de încă una, adresată lui Marguerite Long. Copiile acestora se regăsesc în broșura discului.