ACUM:
1.00
Notturno
produs de BBC, preluat prin Uniunea Europeană de Radio
Urmează: 7.00 Allegro... de sărbătoare
Apoi: 9.50 Promo

Arhivă : Interviuri Înapoi

Festivalul RadiRo - Interviu cu dirijorul Stephane Deneve

Publicat: marți, 23 Septembrie 2014 , ora 20.41

Recunoscut la nivel internațional pentru excepționala sa activitate de dirijor și pentru calitatea concertelor susținute, Stéphane Denève este invitat cu regularitate să dirijeze pe marile scene ale lumii, alături de orchestre și de soliști de prestigiu. Absolvent și câștigător al premiului oferit de Conservatorul din Paris, Stéphane Denève și-a început cariera ca asistent al lui Georg Solti cu Orchestre de Paris și Opera National de Paris. În aceeași perioadă a fost asistentul lui Georges Prêtre și al lui Seiji Ozawa.

Miercuri, 24 septembrie, la Sala Radio, în cadrul Festivalului RadiRo 2014, dirijorul Stephane Deneve și Orchestra Radiodifuziunii din Stuttgart ne vor oferi un program Strauss - Ravel.


Domnule Deneve, vă mai amintiți ce vârstă aveați când ați ascultat prima dată o orchestră cântând într-o sală de concerte? Cum ați reacționat?

E o întrebare foarte bună. Prima dată când am auzit o orchestră nu a fost exact live, pentru că am văzut la cinema filmul Fantasia a lui Walt Disney. Mi-l amintesc pe Leopold Stokowski dirijând și dând mâna cu Mickey Mouse - m-am gândit atunci: "Ia uite ce meserie interesantă". Eram foarte mic atunci, iar prima orchestră pe care am văzut-o "pe viu" a fost Orchestre Nationale de Lille, în nordul Franței. Au concertat în orășelul meu natal din nordul Franței și îmi amintesc că am fost absolut fascinat de sunetul instrumentelor cu coarde. Aveam în jur de 8 ani și înainte de acest concert auzisem numai muzicieni amatori cântând la instrumente de suflat - tatăl meu, de altfel, cânta un pic la tubă. Așa că am fost foarte impresionat de sunetul secțiunii de coarde a Orchestrei Naționale din Lille. Concertul avusese loc într-o biserică, iar sunetul coardelor în biserică a fost ceva special pentru mine.


Știu și că prima dumneavoastră experiență în fața unei orchestre a avut loc foarte devreme, la 14 ani.

Da, chiar de ziua mea.


Nu v-a fost teamă atunci, având o asemenea responsabilitate la o vârstă atât de mică?

Trebuie să spun că orchestra pe care am dirijat-o atunci era una studențească, la Conservatorul la care studiam atunci. Aveam în orchestră mulți prieteni care, deși mai mari decât mine, erau încă studenți. Îmi amintesc că eram extrem de fericit și entuziasmat, pentru că din punctul meu de vedere muzica este ceva ce trebuie împărtășit cu alții - iubesc muzica de cameră și niciodată nu mi-a plăcut să cânt la pian singur. Așa încât m-am simțit ca un copil într-un magazin plin cu dulciuri sau cu jucării.


Ce ați dirijat atunci?

O lucrare pentru studenți, ceva foarte simplu, o piesă scrisă de Paul Bonneau. O țin minte și acum foarte bine, pentru că am studiat-o foarte mult. Asta e povestea vieții mele, de altfel - încă de atunci veneam complet pregătit în fața unei orchestre. Petrec foarte mult timp studiind partitura.


Ați studiat la Conservatorul din Paris și probabil că a fost o experiență nemaipomenită, însuși faptul că ați locuit la Paris trebuie să fi fost grozav și plin de experiențe care v-au marcat dezvoltarea.

Total!


Cu siguranță vă leagă multe amintiri frumoase de această perioadă. Ne puteți împărtăși una dintre ele?

Eram foarte tânăr când am venit în Paris, veneam dintr-un orășel mic, de provincie. Lucrul cel mai important pentru mine în Paris a fost faptul că mergeam la concerte și la operă. Conservatorul oferea 10 bilete gratuite pentru concertele de la Salle Pleyel și 6 bilete gratuite pentru spectacolele de la Operă. Nu pot să vă spun cât de multe ore am stat la cozi pentru a primi unul dintre aceste bilete. Mergeam în fiecare seară și ascultam muzică. Cel mai impresionant lucru a fost faptul că puteam asculta pe viu artiștii pe care îi cunoșteam din înregistrări. Dacă ar trebui să aleg, însă, un moment decisiv - acesta, în mod straniu, nu este legat de muzică, ci de o piesă de teatru care mi-a schimbat viața - o piesă regizată de Peter Brook. Îmi amintesc că am avut un moment de catharsis. Pentru mine viața s-a împărțit atunci în două: viața de dinainte de spectacol și cea de după. Experiența asta mi-a arătat că este posibil să faci artă care să schimbe viața oamenilor, pentru că asta mi s-a întâmplat mie. Am văzut atât de multe lucruri, atât de multe opere - îmi vin acum în minte Wozzeck-ul lui Patrice Chereau, care a fost absolut extraordinar, concertele dirijate de Carlo Maria Giulini și cele susținute de orchestra Filarmonicii din Berlin cu Claudio Abbado dirijor. Am multe, multe alte amintiri, pentru că vreme de 5 ani am ascultat în fiecare seară altceva. Aceasta este partea bună în a locui într-un oraș foarte mare - la un moment dat toate numele mari ajung să cânte la Paris.


Ați menționat bucuria cu care ați audiat concerte dirijate de Carlo Maria Giulini. Știu că ați avut mai târziu ocazia să și colaborați cu el, ca și cu alți maeștri ca Sir Colin Davis, Seiji Ozawa și, bineînțeles, cu Sir Georg Solti. În timpul studiilor de la Paris ați fost corepetitor al Corului Operei din Paris. Cum a schimbat această experiență viziunea dvs. asupra colaborării dintre dirijor și muzicienii de pe scenă?

Oportunitatea mare pe care am avut-o în calitate de pianist corepetitor la Opera din Paris a fost aceea de a-i aborda pe acești oameni, de a cânta pentru ei, nu numai de a-i vedea din sală, de la distanță, ci a le simți energia. Ceea ce m-a impresionat cel mai tare în colaborarea cu acești oameni - mai ales la Solti și Giulini - a fost faptul că puteai să simți o reală pasiune pentru muzică, ceea ce eu aș numi "focul sacru". Erau amândoi deja oameni în vârstă, se apropiau de 80 de ani și se putea vedea că amândoi trăiau pentru muzică. Muzica era mai importantă decât orice altceva. Am realizat atunci că la asta visez și eu - ca ieri, azi, mâine și peste 50 de ani muzica să-mi dea această pasiune, să continui să o iubesc profund. Aceasta a fost lecția pentru mine - am văzut de aproape o energie imensă a dragostei pentru muzică.


Acesta a fost și momentul în care ați început să lucrați ca asistent al lui Sir Georg Solti. Cum a început totul?

Cântam pentru el Missa solemnis de Beethoven la pian (aproape pe dinafară) și el a fost foarte bucuros că îl urmăream cu privirea tot timpul. Nu pot spune dacă sunt un bun pianist sau un bun dirijor, dar știu că pot urmări foarte bine indicațiile unui dirijor. Cred că a fost foarte mulțumit de asta și apoi am lucrat la Castelul lui Barbă-Albastră de Bartok și acela a fost momentul în care cineva i-a spus că eu sunt dirijor. El a venit la mine și mi-a zis "Am înțeles că ești dirijor". "Sunt încă student, maestre, încă învăț" - i-am răspuns. Solti mi-a dat atunci partitura lui și mi-a spus că a doua zi ar vrea să asculte din sală sunetul orchestrei, așa că mă roagă pe mine să dirijez orchestra la repetiție. A fost un șoc imens pentru mine. Am luat acasă partitura și, după o noapte foarte scurtă, iar a doua zi Solti m-a lăsat să dirijez pentru câteva minute Orchestre de Paris și asta a fost prima dată când am dirijat în fața lui. A părut mulțumit și câteva săptămâni mai târziu i-a scris o scrisoare directorului Operei din Paris, rugându-l să mă angajeze ca dirijor asistent pentru spectacolul cu "Don Giovanni". Deci așa a început colaborarea noastră.


Cât timp ați lucrat ca asistent al lui Solti?

Doar pentru doi ani, pentru că din păcate el s-a stins din viață. Am fost foarte trist, iar întâmplarea a făcut ca ziua morții lui Solti să coincidă cu înmormântarea Dianei - Lady Di. În ziua respectivă am ajuns la Opera din Paris plâns, cu ochii roși și vizibil trist, iar lumea credea că plâng pentru Lady Diana. Însă în ziua aceea eu îl plângeam pe Solti.


După această perioadă ați lucrat și cu alți maeștri - Georges Pretre, Seiji Ozawa. Cum s-au născut aceste apropieri profesionale?

Legăturile cu acești muzicieni s-au făcut prin Opera din Paris. Intrarea mea la Opera din Paris s-a realizat prin Solti, dar și directorul instituției a fost foarte drăguț și datorită lui am dirijat în continuare, și după moartea lui Solti. Aici i-am cunoscut pe Georges Pretre - al cărui asistent am fost pentru spectacolul "Turandot", dar și pe Seiji Ozawa - cu care am lucrat la "Dialogul carmelitelor". Au fost niște oportunități fantastice, îi iubesc pe acești doi oameni, cu care am și păstrat contactul. Cu Seiji Ozawa chiar am lucrat anul trecut în septembrie în cadrul festivalului lui din Japonia, am dirijat "Ora spaniolă" de Ravel, iar el a condus dirijoral "Copilul și vrăjitoriile". Am împărțit, deci, o seară Ravel, eu și Seiji - pe care îl ador, e un artist minunat.


Dirijați Ravel și la București, alături de opusuri de Richard Strauss. Care au fost criteriile pe baza cărora ați ales acest repertoriu?

Aici e o poveste interesantă. Când mergi în turneu cu orchestra - și trebuie să spun că vin pentru prima dată la București - vrei să arăți ce ai mai bun. Aceasta este o orchestră germană, din sud-vestul Germaniei, cu două elemente pe care le ador - profunzimea și căldura sunetului și, pe de altă parte, transparența sunetului. Ei au lucrat mult cu Georges Pretre, cu Sir Roger Norrington - cu care au exersat o tehnică non-vibrato. Am vrut, deci, să arăt aceste două elemente. Se întâmplă ca în 2014 să aniversăm 150 de ani de la nașterea lui Richard Strauss, de aceea am vrut să aduc un omagiu compozitorului cu "Don Juan" și "Moarte și transfigurație" pe care le-am alăturat unor opusuri de Ravel. Cred că în mod straniu orchestrația extravagantă a lui Strauss merge bine cu cea a foarte colorată a lui Ravel. Sunt foarte mulțumit cu acest program și absolut încântat că la "Șeherazada" voi colabora cu o artistă minunată - Ruxandra Donose, pe care o cunosc de 15 ani. A fost Melisanda mea în Cincinatti, în anul 2000. O iubesc, e o artistă foarte bună și sunt foarte bucuros să cânt "Șeherazada" cu ea. De acum 4 ani, când am început să lucrez cu Orchestra din Stuttgart, realizăm integrala creației lui Ravel pe CD. Cântăm, deci, foarte mult Ravel împreună și suntem dornici să arătăm ce am realizat până acum.


Ați vorbit despre sunetul orchestrei SWR Stuttgart și, pentru că dirijați mult și în Statele Unite ale Americii, aș vrea să îmi spuneți dacă abordarea orchestrelor de acolo este mult diferită față de cea a orchestrelor din Europa.

Total!


Care sunt principalele diferențe?

Cu siguranță sunt foarte diferite. În America există foarte multe orchestre, unele mai germanice decât altele. Eu dirijez, de exemplu, la Chicago și Cleveland - ambele cu anumite calități ce le apropie foarte mult de orchestrele germane. America și Europa sunt foarte, foarte diferite în privința repetițiilor. În Germania avem mai mult timp pentru repetiții, muzicienii vin poate mai puțin bine pregătiți, dar și mai disponibili să încerce lucruri noi. În special la Stuttgart există o tradiție de a fi deschis, de a experimenta cu sunetul. Prima repetiție nu e grozavă, sunt foarte multe lucruri de pus la punct și studiem mult, dar în timpul acestui proces avem deja în minte finalul artistic, am posibilitatea să le spun ce vreau și pot "sculpta" pentru a obține forma pe care o vreau. În America totul decurge mult mai repede și într-o manieră foarte profesionistă. Așa încât atunci când începi prima repetiție produsul este aproape finisat, aproape perfect (mai ales cu orchestre de top, ca cea din Philadelphia, de exemplu). Sigur că este interesant - adică începi și totul este deja acolo, dar nu mai rămâne mult loc pentru comentarii personale și detalii poetice. Trebuie să fii mult mai rapid și profesionist. E un alt mod de a studia și de a face muzică. Germania are, cu siguranță, un stil anume al sunetului, mai ales în secțiunea de alămuri, iar echilibrul din orchestră este foarte diferit față de cel din ansamblurile americane. Călătoresc foarte mult și constat că este foarte diferit să dirijez o orchestră germană față de o alta.


Care este relația dintre vârstă și industria muzicală în ziua de azi? Un dirijor care are, ca dumneavoastră, 42 de ani, este considerat încă tânăr sau deja foarte matur?

Lucrurile se schimbă mult, iar acesta este un subiect foarte interesant - ideea de vârstă și maturitate. Eu cred că, deși lumea se mișcă din ce în ce mai repede, în același timp e nevoie de 9 luni pentru a aduce pe lume un copil și de mulți ani pentru ca vinul să devină bun. Același lucru e valabil și pentru dirijori. Cred cu tărie că sunt într-un proces de dezvoltare, nu sunt un produs finit și nici nu cred că voi fi vreodată, dar cred că maturitatea este un proces ce nu poate fi grăbit, accelerat. Ceea ce este interesant este că în ultima vreme, mai ales în ultimii 10 ani, lumea pune mare preț pe valoarea energiei ce ia ochii. Este fascinant pentru că a fost un trend care a început cu Daniel Harding, a continuat cu Gustavo Dudamel, Yannick Nezet-Seguin - cu toții șefi de orchestră care au primit când erau încă foarte tineri angajamente împreună cu orchestre și instituții de top. Sigur că și eu sunt suficient de norocos să lucrez cu orchestre mari, dar nu cred că putem spune că suntem, brusc, mai maturi decât eram înainte, pentru că nu e adevărat. Oferim tipul de talent pe care îl avem la vârsta noastră și sper că noi toți, cu mine inclusiv, ne vom maturiza în felul potrivit - sper că voi face muzică diferit peste 20 de ani. Chiar dacă lumea apreciază în acest moment tinerețea, energia și calitățile orbitoare, eu cred că nu ar trebui să uităm ce aduc cu sine experiența, vârsta și maturitatea în interioarele muzicii. Sunt, deci, convins că muzica are nevoie de maturitate, țin la această valoare și sunt mulți dirijori în vârstă, din generația de aur, pe care îi respect foarte mult. De altfel Orchestra SWR a avut un dirijor român în perioada 1971-1977.


Da, pe Sergiu Celibidache.

Este foarte ciudat, dar el este încă păstrat în ADN-ul orchestrei, muzicienii își amintesc încă foarte bine munca sa, iar anumiți oameni pe care i-am cunoscut au cântat pentru el și este foarte emoționant de văzut că în calitate de dirijor poți marca timpul și poți lăsa o impresie atât de puternică încât oamenii încă își amintesc de tine 40 de ani mai târziu.


Își amintesc de el cu plăcere sau altfel?

Celibidache era recunoscut ca persoană foate dificilă, îi plăcea să lucreze extrem de lent și îndelung, era foarte special în multe privințe și foarte controversat. Am dirijat și Orchestra Filarmonicii din Munchen și am stat de vorbă cu mulți dintre muzicieni, iar acolo Celibidache este adulat și respectat în continuare. Sigur că atunci când ești atât de special și ai atât de multă "savoare" poți crea relații de tipul ură-dragoste. Dacă mănânci un măr fără gust - toată lumea îl va plăcea, chiar dacă nu foarte mult, dar dacă mănânci un măr delicios, plin de savoare, unii îl vor adora, alții îl vor urâ. Odată cu savoarea vin și reacțiile foarte puternice, iar Celibidache era cu siguranță cineva care provoca pasiune - fie ură, fie dragoste. Există multe clipuri video cu el dirijând orchestra SWR Stuttgart și este fascinant.


Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu