ACUM:
19.00
Seara de operă
Marile spectacole ale prezentului, în direct sau înregistrate.
Urmează: 22.00 Grădina de... sunete (R) Marea muzică, dincolo de cuvinte: într-o grădină paradisiacă.
Apoi: 0.00 Nocturn jazz Portrete ale celor mai importanți oameni din jazz.

Arhivă : Interviuri Înapoi

Interviu cu dirijorul James Gaffigan

Publicat: miercuri, 11 Iunie 2014 , ora 14.29

Dirijorul american James Gaffigan a condus, în 6 iunie, Orchestra Națională a Franței și Corul Radio France într-un concert cu Simfonia a II-a în do minor "Învierea" de Gustav Mahler. Evenimentul a fost înscris în agenda Festivalului de la Saint-Denis, din nordul Parisului, și a fost transmis în direct de Radio România Muzical.

James Gaffigan este în prezent șef de orchestră al Orchestrei din Lucerna și dirijor invitat principal al Orchestrei Gürzenich din Köln și locuiește în Elveția împreună cu soția și fetița lor.

Am stat de vorbă cu tânărul dirijor - în vârstă de 35 de ani - despre diferențele de mentalitate dintre lumea muzicală americană și cea europeană și, bineînțeles, despre Mahler.


James Gaffigan, dirijezi pentru prima dată în cadrul festivalului de la Saint Denis. Te afli și la prima colaborare cu orchestra franceză?

Nu, este a doua întâlnire cu ei. Data trecută am cântat un program cu Dvorak - Simfonia "din lumea nouă" și alte opusuri și a fost o chimie imediată cu orchestra, cred. Am avut încredere unii în ceilalți foarte repede. De atunci am mai dirijat și alte orchestre din Franța, iar acum revin la pupitrul Orchestrei Naționale a Franței cu un concert Mahler în care cântăm Simfonia II-a.


Ai fost format în spiritul unei școli americane în care se pune accentul pe practici ca asistent al unui mare dirijor. Ai fost, timp de trei ani, asistentul lui Michael Tilson Thomas la Filarmonica din San Francisco. Ce semnificație a avut această perioadă pentru dezvoltarea ta personală și artistică?

Cred că e o întrebare foarte bună. Am lucrat ca asistent timp de șase ani, de fapt, trei ani la Orchestra din Cleveland și următorii trei la Filarmonica din San Francisco, unde am fost dirijor asociat, ceea ce înseamnă un pic mai mult. Dar perioada petrecută cu aceste două orchestre - după părerea mea, două dintre cele mai bune ansambluri americane - a fost absolut crucială pentru dezvoltarea mea ca dirijor. Și, așa cum spuneai, există în Statele Unite ale Americii multe ocazii pentru dirijorii asistenți să se afle în fața acestor orchestre minunate. Pentru că te poți perfecționa ca dirijor numai dacă te afli în fața unei orchestre. Singur, acasă, nu poți face decât o parte din studiu. Iar o orchestră ca cea din Cleveland sau ca cea din San Francisco va fi foarte cinstită și deschisă cu tine ca tânăr dirijor, îți va spune ce funcționează și ce nu și, mai important decât atât, muzicienii îți vor spune când e cazul să nu le stai în cale și să îi lași să facă ceea ce au de făcut și când e nevoie să te implici cu adevărat și să schimbi lucruri, să îmbunătățești tranziții. Acești ani au fost absolut esențiali în dezvoltarea mea ca dirijor.


Acum ocupi funcția de dirijor-șef la Lucerna, în Elveția. Ți se pare că există diferențe mari între stilul european și cel american de a învăța muzică, de a învăța să devii dirijor?

Cred că e foarte diferit, da. Am constatat că între americani și britanici sunt mai multe puncte comune: muzicienii din orchestră vin extrem de bine pregătiți și timpul pentru repetiții este foarte scurt -practic nu ai încotro, trebuie să vii pregătit. În America muzicienii apreciază claritate și imaginație din partea dirijorului, dar cred că în Europa se apreciază imaginația mai mult decât tehnica. De exemplu, dacă ești foarte clar ca dirijor, dar nu ai nimic de spus din punct de vedere muzical, ca fantezie, muzicienii își pierd interesul, îi pierzi aici, în Europa. Cred că în Europa instrumentiștii vor să fie inspirați de cuvintele și de prezența dirijorului, iar dacă tot ceea ce faci este să faci pe agentul de circulație - spunându-le când să cânte și când nu - asta e destul de plictisitor. De aceea cred că aici, în Europa, muzicienii sunt mult mai deschiși către fantezie, către diverse analogii poetice. Vor să fie treziți cumva. Nu este mai bine sau mai rău în comparație cu America, e doar diferit. Și mă bucur că pot lucra în ambele locuri.


Cea de-a doua simfonie a lui Mahler este foarte bogată în semnificații. Când și cu ce ansambluri ați mai interpretat această capodoperă?

Ultima dată când am dirijat-o a fost cu muzicieni tineri. A fost o experiență foarte emoționantă pe care am trăit-o la Guildhall School din Londra, una dintre cele mai bune instituții muzicale din lume. Majoritatea muzicienilor de acolo cânta această simfonie pentru prima dată. Simfonia a II-a de Mahler este una dintre cele mai emoționante creații compuse vreodată, iar dacă la finalul interpretării nu ești profund mișcat înseamnă că ar trebui să verifici că ai puls, că trăiești. Cred că vorbește tuturor, indiferent dacă ești sau nu religios. Să studiezi această simfonie este întotdeauna o experiență extraordinară. Nu este totul numai poezie, este și foarte mult de muncă, sunt multe pasaje dificile ce trebuie curățate; e nevoie, de asemenea, de imaginea unei structuri de ansamblu. Mi se pare că muzica lui Mahler este ca un film în care scenele se succed cu mare rapiditate, dar dacă nu ai o imagine de ansamblu a poveștii rezultatul va fi fragmentat și acest lucru e frustrant pentru cel care ascultă. Deci cred că cel mai important aspect aici este privirea macro, pe care o obții dacă faci câțiva pași înapoi. Orice șansă de a dirija această simfonie este o bucurie pentru mine.


E nevoie și de multă energie, aș adăuga.

Da, un lucru iarăși important pentru noi, tinerii dirijori, este să nu ne ambalăm și să ne entuziasmăm foarte tare prea repede. Asta cred că e ceva ce vine cu vârsta. Iar eu trebuie să-mi reamintesc constant că am un drum lung de parcurs. Este foarte ușor să depășești măsura pentru că primul climax al simfoniei se întâmplă în primele câteva minute. Și de aceea trebuie să-mi reamintesc mereu că ceea ce pe moment pare extraordinar de important este doar parte din întreg.


Presupun că este foarte dificil de dirijat această simfonie și din cauza ansamblului orchestral imens în fața căruia te afli. Și pentru că am ajuns aici - se poate vorbi despre un sunet Mahler - așa cum, de exemplu, vorbim despre un sunet Bruckner (iată, un alt compozitor în partiturile căruia se regăsește un aparat orchestral grandios)?

Cred că partea genială la Bruckner este că nu trebuie să împingi, să suprasoliciți instrumentele. Mulți dirijori m-ar dezaproba, sunt convins, dar cred că atunci când o secțiune de coarde frumoasă, mare și o secție de alămuri de asemenea imensă cântă împreună, cu cât îi suprasoliciți, cu atât va suna mai urât. Cred că la Bruckner important este să lași sunetul să zboare, să fie transparent. Altfel eu simt că muzica nu respiră, cumva. Deci da, cred că există un sunet special Bruckner. În privința lui Mahler, pe de altă parte, nu cred că se poate vorbi despre un sunet în maniera în care o putem face cu Brahms, Schubert, chiar Mozart și Haydn. Cred că vocabularul de sunete la Mahler este extrem de bogat, este foarte divers. Așa cum spuneam și mai devreme, caracterul muzicii se poate schimba într-o secundă de la frumusețe la agresiune, uneori la sunete urâte, pe care Mahler le cere și pe care nu le vom găsi la Brahms sau la Bruckner. Și cred că Mahler cere lucruri extreme și uneori nu e frumos. Muzica lui poate fi agresivă, misterioasă, feminină, masculină, cred că ăsta este farmecul muzicii lui Mahler - permanenta schimbare de caracter.


Există mai multe ediții ale Simfoniei a II-a de Mahler. Pe care dintre acestea ai ales-o și de ce?

Da, uneori există riscul de a te adânci în probleme în loc să le rezolvi. Întotdeauna e un motiv de frustrare pentru mine acest lucru, pentru că mereu apare o nouă ediție Mahler undeva în lume și poate că e vorba de o singură notă schimbată sau de elemente de dinamică noi. Dar de fapt manuscrisele lui, ceea ce a lăsat el este clar - un bun exemplu e Simfonia a VII-a, unde nu mai e loc de adăugiri. În cazul Simfoniei a II-a au fost, într-adevăr, multe discuții în legătură cu anumite elemente de dinamică, frazare, arcușe diferite, dar în final avem un material de lucru foarte bun. Partitura pe care o folosesc eu este de la Universal Edition, apărută în 1970 și reeditată, este cea mai des folosită în ultimii ani, cred.


Vorbești despre diversitate în muzica lui Mahler. Se spune adesea despre compozitor că este ironic în partiturile sale - o ironie înțeleasă, însă, nu în sensul de amuzament, ci ca noțiune mai subtilă ce implică uneori duble sensuri. Crezi că există așa ceva în partitura Simfoniei a II-a?

Cred că se poate vorbi despre sarcasm, despre batjocură, despre anumite semnale agresive ale naturii și alte lucruri asemenea. Nu văd mult umor aici, poate doar în Scherzo. Dar nu cred că Mahler se joacă prea mult cu această lume. Simfonia este foarte serioasă și este legată de reflecție asupra sinelui.

Interviu realizat de Irina Cristina Vasilescu