Nu ştiu câţi dintre dvs. sunteţi în admiraţie faţă de ceea ce înseamnă spirit britanic - eu, unul, nu m-aş fi simţit deloc rău ca englez; asta şi pentru că am impresia că civilizaţia britanică înseamnă, cel puţin în ultimele 3,4 secole, un model de coerenţă, de stabilitate şi de continuitate. Una peste alta, această istorie se vede astăzi, din punct de vedere muzical, şi în numărul mare de muzicieni englezi de valoare care servesc muzica "veche".

Muzica "veche", aşa cum este numită la noi, cu un termen involuntar peiorativ, reprezintă o parte organică din cultura muzicală britanică; iar acel curent care a repus în atenţie, în a doua jumătate a secolului XX, muzicile veacurilor trecute pentru a fi redate cât mai fidel realităţilor istorice de la data apariţiei lor şi-a găsit în Anglia unul dintre cele mai fertile zone în care acesta se putea dezvolta.

Aşa se explică, poate, prospeţimea şi spectaculozitatea pe care le veţi putea aprecia şi de care vă veţi putea bucura ascultând imprimări cu concerte pentru 2, 3 instrumente şi orchestră de Georg Philip Telemann, imprimări realizate de ansamblul "The Academy of Ancient Music" dirijat de Christopher Hogwood în iulie 1982, în biserica St. Jude's din Londra.

Nota muzicii, ca şi cea a interpretării este festivă, luminoasă, senină. Asişti la un regal de cultură a sunetului etalată pe intrumentele autentice ale vremii lui Telemann (1681 - 1767), de la culorile albe şi ceremonioase ale trompetelor la încă exoticele sonorităţi de flaut drept, oboe d'amore sau viola d'amore.

În privinţa gustului pentru stil, a ştiinţei lui Hogwood de a fraza sau de a crea efecte, nu sunt prea multe de spus, aşa cum e de prisos să vorbeşti despre ceea ce îţi pare ireproşabil.