Ca să fiu sinceră, prima dată când am auzit de Edin Karamazov a fost când am ascultat albumul "Songs of the labyrinth", unde lăutistul de origine bosniacă, actualmente stabilit în Croaţia, cânta alături de vedeta Sting.

Din păcate, nu am fost printre cei care în seara zilei de 10 februarie 2009 au putut să-i asculte live la Sala Palatului din Bucureşti pe Edin Karamazov şi Sting în repertoriu semnat de John Dowland, însă am fost printre primii români care au ascultat discul rezultat din această colaborare, programat de altfel la Radio România Muzical în 21 ianuarie 2008 (emisiunea "Music box", destinată actualităţii discografice).

În aprilie 2009, Edin Karamazov lansa sub sigla casei Decca un nou disc, primul după faimoasa sa colaborare cu Sting. Este un album eterogen, care reuneşte piese foarte diverse ca stil şi solicită instrumente deosebite din familia lăutei.

Ceea ce impresionează de la primul sunet este fidelitatea tehnică a albumului, capabilă să pună mai bine în lumină măiestria indubitală a lăutistului Edin Karamazov. În fond, poate să fie considerată o îndrăzneală abordarea la lăută a celebrei Toccate şi fugi de Bach - cum ai putea să o cânţi la lăută fără să-i dezamăgeşti pe cei care ştiu cum sună această lucrare interpretată de atotputernica orgă? Şi totuşi, Edin Karamazov reuşeşte acest lucru destul de greu de imaginat. Ceea ce puteţi constata ascultând prima piesă din meniul audio.

Karamazov nu se fereşte să-şi aducă prietenii din nou alături pe acest disc, aşa că îi putem asculta pe Sting, Renee Fleming, Andreas Scholl şi interpreta de muzică tradiţională macedoneană Kaliopi.

Recunosc că mie cel mai mult mi-a plăcut "Peisaj cuban cu rumbă" de Leo Brouwer (a doua piesă din meniul audio), unde Karamazov cântă la chitară electrică multitrack. O piesă desprinsă parcă din altă lume, mai senină şi mai visătoare decât realitatea care ne înconjoară zi de zi.

 Cred că pentru "puriştii" chitarei clasice, acest album poate părea oarecum distonant cu principiile care guvernează în mod tradiţional muzica clasică. E într-un fel un colaj de trăiri diverse - la fel de puternice însă şi în muzica contemporană, şi în cea renascentistă.

Edin Karamazov vede şi simte muzica în felul lui personal. Să fi învăţat oare asta de la unul dintre profesorii săi, nimeni altul decât Sergiu Celibidache?