A-l asculta pe Boris Berezovski interpretând Chopin este cu adevărat o provocare, pentru că tipul acesta de repertoriu pare să fie mai curând nepotrivit pentru tipul de pianist care este Boris Berezovski.

În iunie 2007, Boris Berezovski a înregistrat pentru casa franceză Mirare cele două concerte pentru pian şi orchestră de Frederic Chopin, înregistrări lansate pe piaţa internaţională în ianuarie 2008.  

În vârstă de 41 de ani, Boris Berezovski este indubitabil unul dintre cei mai importanţi pianişti ai contemporaneităţii noastre, a cărui artă de altfel am putut să o admirăm şi noi românii, cel mai recent în 2007, cu ocazia Festivalului Enescu.

Boris Berezovski este câştigător al Concursului Internaţional Ceaikovski de la Moscova - dată fiind dificultatea acestui concurs, un premiu este un adevărat "paşaport" pentru consacrarea internaţională. Aşa s-a întâmplat şi în cazul lui Boris Berezovski, care a cântat deja în compania celor mai importante orchestre şi dirijori ai momentului.

Aşa cum era poate de aşteptat (deşi nu obligatoriu), Boris Berezovski este un maestru al repertoriului rus, aşa încât a-l asculta interpretând Chopin nu putea decât să-mi trezească curiozitatea: în fond, muzica lui Chopin este atât de diferită de cea a marilor romantici ruşi...

Recunosc că atunci când ascultam cele două concerte pentru pian şi orchestră, citeam şi unul dintre volumele Ioanei Pârvulescu, "Întoarcere în secolul XXI". Şi în mod ciudat, titlul acestei cărţi cred că defineşte stilul interpretativ pe care îl propune Berezovski pentru concertele lui Chopin. O versiune foarte celebrală, cu perfecţiunea tehnică cu care el deja şi-a obişnuit publicul, o versiune foarte departe de ceea ce am putea numi o interpretare romantică. Şi cu toate acestea, o versiune nu lipsită de emoţie, o emoţie specifică nouă, cei care trăim în acest frământat veac XXI.

Şi dacă Boris Berezovski reuşeşte să fie convingător, abordând un stil destul de departe de ceea ce în mod tradiţional numim stilul chopinian de interpretare, în ceea ce priveşte Ensemble Orchestral de Paris, dirijor John Nelson, aş ezita să spun că reuşesc să fie la fel de convingători - pe alocuri, tuşe îngroşate, atacuri prea puţin subtile.

În orice caz, ne aflăm în faţa unui disc care ne dă de gândit, măcar în ceea ce priveşte stilistica interpretării chopiniene în secolul XXI. Ascultaţi ultimele două părţi ale Concertului nr.2 şi veţi înţelege la ce mă refer.