Leo Hussain, dirijor principal al Orchestrei Filarmonicii George Enescu, revine săptămâna aceasta la pupitrul ansamblului. Programul propus cuprinde Simfonia concertantă în mi minor pentru violoncel și orchestră op. 125 de Serghei Prokofiev și Simfonia nr. 5 în do diez minor de Gustav Mahler. În ipostază solistică evoluează violoncelistul Ștefan Cazacu. Printre repetiții, dirijorul Leo Hussain ne-a oferit un interviu:

Săptămâna aceasta reveniți la pupitrul Orchestrei Filarmonicii "George Enescu". Aș dori să începem cu câteva întrebări despre programul pe care îl veți dirija. În deschidere, veți prezenta Simfonia Concertantă pentru violoncel și orchestră de Serghei Prokofiev. Lucrarea i-a fost dedicată renumitului Mstislav Rostropovici, pe atunci un tânăr violoncelist. Pentru concertele de la București, colaborați cu Ștefan Cazacu - de asemenea, un violoncelist tânăr. Cum vedeți această lucrare? Și cum priviți colaborarea?

Ei bine, nu doar că i-a fost dedicată lui Rostropovici, dar într-un anumit sens, el a și contribuit substanțial la compunerea acestei lucrări. Este cunoscut faptul că Prokofiev compusese inițial un concert pentru violoncel care nu a fost bine primit. După ce l-a întâlnit pe Rostropovici, cei doi au colaborat strâns la reconfigurarea acestei lucrări. Prokofiev îi cerea sugestii, idei - ba chiar îi solicita să scrie el însuși fragmente din partitura pentru violoncel. Pentru un tânăr muzician, așa cum era Rostropovici atunci, trebuie să fi fost o experiență deosebită, incredibilă, să aibă o asemenea colaborare intensă cu o personalitate atât de importantă a scenei muzicale rusești.

Este, desigur, o bucurie să lucrez cu soliști tineri. Întotdeauna îmi face plăcere. Într-un fel, colaborarea capătă o energie aparte. Dar rămâne faptul că avem de-a face cu o lucrare creată, în esență, în jurul unui mare violoncelist. Cred că, într-o anumită măsură, asta explică de ce Simfonia Concertantă are un farmec aparte pentru toți violonceliștii. Este o partitură rar interpretată, din cauza dificultăților tehnice, dar și pentru că e complicat de integrat într-un program de concert coerent. Dar aștept cu mare interes să o dirijez - este pentru prima dată când o abordez.

Și este pentru prima dată când lucrez cu Ștefan Cazacu în ipostază de solist. Am mai colaborat cu el în contextul unei orchestre, însă aceasta este o primă colaborare în această formulă, dirijor - solist. Dar ne cunoaștem destul de bine, deja de câțiva ani.

În program urmează Simfonia a V-a de Mahler. Însuși compozitorul a afirmat că în simfoniile sale își încorporează conținutul întregii vieți. Care este perspectiva dumneavoastră asupra acestei lucrări?

Este binecunoscut motivul muzical care deschide simfonia lui Mahler și care poate fi reauzit pe parcurs. Cred că este destul de evident că s-a inspirat din motivul destinului al Simfoniei a V-a de Beethoven. Dar nu cred că Mahler a urmărit să scrie o lucrare modelată după Beethoven, ci doar a preluat acest motiv celebru din acea muzică.

Simfonia a V-a a fost compusă într-o perioadă extraordinar de dramatică din viața lui Mahler. Cu doar câteva luni înainte, fusese aproape de moarte, iar în timpul compunerii lucrării s-a îndrăgostit de Alma și s-a căsătorit cu ea. Întreaga simfonie trasează acest arc: se pornește de la o suferință profundă, de natură existențială - prima parte este, practic, un marș funebru, dar nu unul obișnuit, clasic, ci unul tulburător, zbuciumat, plin de teroarea resimțită de cineva aproape de moarte - se trece prin celebrul Adagietto, care este, de fapt, o scrisoare de dragoste adresată Almei, și se ajunge în cele din urmă la ceea ce este, probabil, cea mai luminoasă și mai fericită muzică pe care Mahler a scris-o vreodată. Sigur, finalul Simfoniei a IV-a este de asemenea plin de lumină, dar acolo este vorba despre o fericire divină. Aici, la finalul Simfoniei a V-a, este exprimată o bucurie omenească, pământească. Mahler era, din punct de vedere emoțional, foarte inocent, într-un fel... Nu spun asta ca o insultă la adresa lui, ci dimpotrivă, este un compliment - era onest și sincer cu el însuși. Întotdeauna era cu inima deschisă, cu sentimentele la vedere. Muzica lui reflectă stările dramatice prin care trecea. În acest sens, Simfonia a V-a este o lucrare onestă, naivă, de o frumusețe a directității, și cred că această sinceritate nemijlocită se transmite clar către public.

Cum abordați provocarea de a dirija o piesă muzicală devenită șlagăr, așa cum este partea a IV-a a simfoniei, Adagietto?

Pentru mine, cheia este integrarea Adagietto-ului în contextul imaginii de ansamblu a simfoniei. Există piese muzicale care sunt extrase din context și cântate adesea separat - așa cum se întâmplă, de exemplu, cu "Dansul Cavalerilor", pe care îl recunoaște toată lumea, care este parte a baletului "Romeo și Julieta" de Prokofiev. Consider că este important ca aceste fragemente recognoscibile să fie puse în contextul mai larg al lucrării din care fac parte, astfel încât în timpul audiției să fie resimțite precum o evoluție firească a discursului muzical.

În cazul Adagietto-ului, este grozav că Visconti l-a folosit în filmul "Moarte la Veneția", bineînțeles, dar acel context ne-a format să asociem instant piesa cu un sentiment de melancolie sau cu degradarea, în loc de dragoste tinerească. Iar în Adagietto despre iubire este vorba, de fapt. Și cred că aceasta este, într-un fel, o provocare și pentru orchestră - să interpretăm dintr-o perspectivă proaspătă Adagietto-ul, nu cu gândul la apăsarea caracteristică filmului lui Visconti.

Am observat, asistând la repetiția de mai devreme, plasarea neuzuală a instrumentelor pe scenă. Mă refer, îndeosebi, la așezarea contrabasiștilor în spate, central. Bănuiesc că nu este doar o soluție pragmatică...

În săptămânile în care vin să dirijez aici, îmi place să experimentez cu așezarea orchestrei. Am început cu o simfonie de Mahler acum un an sau doi - am plasat contrabașii în spate, chiar în fața mea, așa cum se face, de exemplu, la Musikverein din Viena. Dar nu am făcut-o ca să imit acel model. Simțeam, pur și simplu - iar asta este ceva cu totul personal - că atunci când contrabașii erau plasați lateral, le era greu să contribuie suficient la sunetul ansamblului.

Când contrabasiștii sunt plasați în spate de tot, sunetul lor sprijină întreaga orchestră. În plus, suflătorii din alamă, care de obicei stau lipiți de peretele din spate, nu se simt întotdeauna confortabil, au adesea senzația că sunetul pe care îl emit este prea puternic. Dacă îi aducem puțin mai în față, au un alt fel de libertate în cântat.

Încă experimentăm. Desigur, este o schimbare care nu e confortabilă pentru toți muzicienii, mai ales pentru cei obișnuiți cu o anumită așezare. Dar, din punctul meu de vedere, există un beneficiu în ceea ce privește sunetul. Ne este mai dificil, dar rezultatul sonor este mai cald și mai unitar.

Sunteți dirijor principal al Orchestrei Filarmonicii "George Enescu", cunoașteți ansamblul de mai mulți ani. Cum ați descrie particularitățile acestei orchestre?

Este o întrebare pe care o primesc adesea și mi se pare interesant că răspunsul meu se schimbă, într-o oarecare măsură, de la o săptămână de colaborare la alta. Dar există un lucru pe care l-am apreciat dintotdeauna și care a rămas constant: această orchestră cântă cu adevărat cu suflet. Asta înseamnă de asemenea că, dacă muzicienilor nu le place ceva, îmi comunică imediat - ceea ce apreciez enorm. Emoțiile se află mereu la suprafață, iar pe mine mă captivează și mă încântă acest mod de a face muzică. Am ajuns să apreciez această atitudine din ce în ce mai mult, pe măsură ce s-a dezvoltat colaborarea noastră.

Cred că orchestra a crescut mult în ultimii cinci-șase ani. Acest lucru se datorează și maestrului Cazacu, desigur, și calității înalte a invitaților - fie soliști, fie dirijori. Însă acest progres vine mai ales din interior, de la muzicieni. Se vede că nu se mulțumesc doar să vină aici, să citească niște partituri și să bifeze niște concerte, înainte de weekend. Ei chiar țin la ceea ce fac și acest lucru este cu adevărat special.

Credit foto: Marco Borggreve