Fromental Halévy - "La Juive" cu: Ambur Braid, John Osborn, Gerard Schneider, Monika Buczkowska-Ward, Simon Lim, Sebastian Geyer, Danylo Matviienko, Olivier Brunel. Corul (pregătit de Tilman Michael) şi Orchestra Operei din Frankfurt, dirijor Henrik Nánási.

Album în premieră, lansat pe 10 iulie 2026. Înregistrare din spectacole ce au avut loc în iulie 2024 la Opera din Frankfurt.

Oare nu vă era dor de o capodoperă franceză, un titlu din categoria grand-opera ce ne încântă cu melodicitatea specifică muzicii din Hexagon, cu o sonoritate atât de diferită faţă de cea italiană? Iată că Naxos ne-a făcut un cadou, lansând în 10 iulie un disc cu opera La Juive de Fromental Halévy, o înregistrare realizată în timpul spectacolelor din 11 şi 14 iulie 2024 la Opera din Frankfurt. L-am ascultat, mi-a plăcut foarte mult această versiune interpretativă şi l-am inclus în selecţia mea, albumul intrând şi în proiectul nostru, Discurile anului 2026; îl ascultăm imediat în premieră pe frecvenţele noastre.

La Juive a fost compusă de Halévy pe un libret de Eugène Scribe, partitura are 5 acte, fiind terminată la finalul anului 1834. Lucrarea, monumentală, tratează un subiect delicat - dragostea nepermisă dintre un creștin și o evreică, o relaţie interzisă în mod brtual, ce se încheie tragic. Creaţia este una dintre cele mai populare opusuri lirice ale secolului al XIX-lea. Regăsim ample numere corale, balete şi finaluri grandioase - cu scene de ansamblu care aduc la un loc toate personajele, cu încărcătura psihologică aferentă fiecăruia - rezultată din relaţiile conflictuale derulate în tramă. Un element comun, dacă ne gândim şi la alte opere franceze din era romantică, îl reprezintă prezenţa orgii în orchestră şi sonorităţi de muzică religioasă (catolică), dar vom sesiza şi pasaje cu melos iudaic. Partitura a suferit unele modificări din cauza concepţiei regizorale, Tatjana Gürbaca comprimând lucrarea prin eliminarea unor numere, a unor repetiţii ori a strofelor, desfăşurarea dramatică primând la Frankfurt în faţa muzicii. Bine că noi ascultăm splendida operă fără să vedem ce-a fost şi pe scenă.

Ce îi trebuie unui teatru liric pentru a putea prezenta La Juive publicului? Doi tenori deosebiţi: unul cu timbru eroic, lirico-spint, cu o mare rezistenţă vocală şi altul cu un glas lirico-lejer de coloratură, ambii cu acute formidabile.

Întreaga distribuţie pe care o vom urmări întruneşte cam toate calitaţile vocale esenţiale, iar pronunţia în limba franceză este foarte bună. Micile imperfecţiuni cred că sunt justificabile - pe de o parte, este o înregistrare din spectacol, pe de alta cred că regia i-a derutat uneori pe solişti; în plus, aparatura de captare a sunetului a provocat, pe alocuri, unele distorsionări.

Soprana canadiană Ambur Braid este Rachel fiica adoptivă a lui Éléazar. O voce robustă, egală pe toate registrele, cu acel metal în timbru care o ajută să domine momentele de tutti. Partitura ei, dramatică, îi oferă ocazia de a-şi etala şi delicateţea în momentele lirice, menţinând contrastul cu celălalt personaj feminin din distribuţie (un exemplu de rafinament îl constituie rugăciunea a cappella din actul secund - Rachel, Éléazar şi corul).

Tenorul american John Osborn este Éléazar, un bijutier evreu. Cu 10 ani în urmă interpreta rolul tenorului de coloratură; categoric, Osborn a făcut un salt imens, vocea sa s-a maturizat, registrul mediu este optim, având acum datele necesare pentru a reda acest rol dramatic. Există însă reminiscenţe ale timbralităţii lirice, dar am apreciat că nu a forţat şi nu a adăugat tuşe groase, evitând o decalibrare. În aria finală a cântat emoţionant scena în care Éléazar acceptă să-şi vadă fiica martirizată, dezlănţuindu-se abia spre final, menţinându-şi expozeul eroic şi în cabaletta - scenă în care, pentru scurt timp, se gândeşte să-şi salveze fiica.

Tenorul austriaco-australian Gerard Schneider este Prinţul Léopold, îndrăgostit de Rachel. O voce care a reuşit să convingă în redarea acestei partituri ingrate, scrise mai mult în partea acută a registrului, cu pasaje de coloratură. Fiind în limba franceză, uşoara nazalizare a lui Schneider mi se pare chiar potrivită. În Serenada din primul act, moment acompaniat de chitară, am surprins în notele lui Halévy similitudini cu Fiica regimentului pe care Donizetti o va compune câţiva ani mai târziu.

Donizetti pare să-l fi Influenţat când a gândit rolul prinţesei Eudoxie, nepoată a Împăratului şi soţia lui Léopold. Cel puţin aşa se aude în actul secund, pe când în cel de-al treilea sonoritatea e tipică muzicii franceze. Un rol cântat superb de soprana poloneză Monika Buczkowska-Ward ce ne încântă cu dificile coloraturi extinse, o interpretare sensibilă şi nuanţată.

Basul sud-coreean Simon Lim îl întruchipează pe Cardinalul Jean-François de Brogni, preşedintele Conciliului. O voce care tună în scena excomunicării lui Léopold sau în final, când îl întreabă disperat pe Éléazar unde îi este copilul pierdut. Totuşi, în registrul grav suntele sale nu au rezonanţa necesară, iar vocea este un pic cam mată şi deşi scriitura cu salturi melodice datorate intervalelor mari l-ar ajuta să fie mai incisiv, Lim este destul de uniform.

Rolurile secundare sunt perfect distribuite, voci frumoase care completează echipa solistică. Baritonul german Sebastian Geyer a preluat două roluri - Ruggiero, primar al oraşului Konstanz, dar şi Călăul; iar pe baritonul ucrainean Danylo Matviienko îl regăsim în trei roluri - Albert, sergent în Garda Imperială, dar şi Herald Imperial, precum şi Un om din popor. Baritonul francez Olivier Brunel, membru al ansamblului coral este un alt om din popor.

Corul Operei din Frankfurt a fost pregătit de Tilman Michael, dirijor care a încheiat în 2024 contractul cu instituţia germană, fiind numit dirijor al corului Teatrului Metropolitan din New York. Deşi s-au tăiat mai multe pagini corale, ansamblul iese în evidenţă, scenele corale fiind captivante, foarte bine articulate în limba franceză, iar uneori sonorităţile ne duc cu gândul la Carmen, operă pe care Bizet o va compune peste câteva decenii.

Orchestra Operei din Frankfurt denotă o paletă de culori vibrante, este suplă şi graţioasă în scenele de balet cu inflexiuni orientale (şi acestea reduse, pe scenă neexistând balet), introspectivă în marşul funebru din penultimul act. Am admirat şi solo-urile de flaut şi corn englez.

La conducere este dirijorul maghiar Henrik Nánási, muzician care a gestionat cu brio echilibrul acustic dintre scenă şi fosă, orchestra neacoperind soliştii nici chiar în momentele cu sonorităţi masive. E un gest de voinţă, de acceptare a faptului că la operă, scena primează, fosa acompaniază. Apreciez şi fluiditatea discursului muzical, atât de necesară unui spectacol de durată, dar şi dinamica variată, ce pune în valoare partitura.