Francesco Cavalli - La Calisto cu: Lauranne Oliva, Alex Rosen, Paul-Antoine Bénos-Djian, Anna Bonitatibus, Giuseppina Bridelli, Dominic Sedgwick, Zachary Wilder, David Portillo, Théo Imart, José Coca Loza. Ansamblul Correspondance, dirijor și clavecinist Sébastien Daucé.

Album în premieră, lansat pe 15 mai 2026. Spectacol înregistrat în iulie 2025 la Festivalul Aix-en-Provence

Pentru această ediţie am ales să audiem "La Calisto", cea mai cunoscută operă a lui Francesco Cavalli, întrucât în 15 mai Harmonia Mundi a lansat un album cu acest titlu, o înregistrare dintr-un spectacol ce a avut loc în iulie 2025 la Festivalul Aix-en-Provence. Noi ascultăm în premieră acest album inclus în proiectul Discurile anului 2026. Ţin să menţionez că este a patra producţie discografică a acestei opere, prima datând din 1971, în acea distribuţie fabuloasă rolul tiular fiind interpretat de regretata soprană Ileana Cotrubaş.

Dar cine a fost Francesco Cavalli? Numele său era Pier Francesco Caletti Bruni, născut în 1602, în Crema, localitate lombardă din subordinea Serenissimei. Federico de Cavalli, nobil venețian, a fost la un moment dat guvernator al localităţii, acesta remarcând talentul extraordinar al copilului Francesco şi l-a luat sub protecția sa. În 1617 apare prima mențiune a numelui acestui compozitor, fiind scris în registrul Bazilicii San Marco sub numele de "Pietro Francesco Bruni Cremasco". De formarea muzicianului s-a ocupat Claudio Monteverdi, pe atunci capelamestru al bazilicii veneţiene. În 1640 apare o nouă menţiune în acelaşi registru, tânărul compozitor având numele de "Francesco Caletti, detto Cavalli", nume de familie adoptat în semn de recunoştinţă faţă de nobilul fără de care poate nu ar fi ajuns faimos. Din acel an, Cavalli era şi organist al bazilicii, iar până la finalul vieţii sale, în 1676, a continuat să desfășoare o dublă carieră venețiană - compozitor de operă și muzician al bisericii.

La Calisto este o operă cu un prolog (alegoria specifică erei baroce) şi trei acte, compusă de Cavalli în 1651 pe libretul scris de Giovanni Faustini, având la bază cartea a II-a a Metamorfozelor lui Ovidiu. Cu premiera în acel an, la Veneţia, titlul nu s-a bucurat de un succes care să-i garanteze longevitatea scenică, dar a fost reinclus în repertoriul universal în partea a doua a secolului trecut.

Această nouă producţie discografică (şi, din nou, punctez că este extraordinar că putem audia superba muzică fără să fim debusolaţi de punerea în scenă) aduce câteva noutăţi din punct de vedere muzical; practic, niciuna nu seamănă cu cealaltă. De această dată îl avem la conducere pe Sébastien Daucé - director artistic și fondator al Ansamblului Correspondence ce a fost înfiinţat în Franţa în 2009. Vorbind despre partitură, Daucé o descrie drept o combinaţie de fabulă, comedie şi tragedie, o veritabilă bijuterie venețiană ce ne poartă într-un carusel de emoții sub vraja fermecătoarelor arii. Sébastien Daucé a operat câteva salturi în lucrare, specificând că şi Cavalli marcase unele în mansucris şi a adus subtile adăugiri în orchestraţie, inclusiv în acompaniamentul unor recitative şi a inclus câteva sinfonii (prezenţa unora era menționată în libret, dar lipseau din partitură), pagini cu rol de interludii preluate din creaţia lui Cavalli şi a contemporanilor săi din nordul Italiei - Marini, Legrenzi, Rossi, Arrigoni, Merula, Valentini. Opera se încheie cu o astfel de adăugire, o Pasacaglie de Biagio Marini, finalul fiind astfel complet diferit. Nu mai avem apoteoza în care transformarea nimfei Calisto în constelaţie aducea un final luminos, ci o versiune mult mai concentrată pe drama psihologică, subliniind abuzurile la care a fost supusă de zei; de altfel şi scenic este oglindit acest aspect, căci Calisto îl înjunghie mortal pe Jupiter ca formă de răzbunare, aşadar încheierea este într-o notă funebră.

Privind în ansamblu, distribuţia este bună, omogenă valoric, dar avem şi câteva voci absolut splendide.

Soprana franco-catalană Lauranne Oliva interpretează minunat rolul titular, Calisto, ea cucerindu-ne cu vocea sa cristalină şi dulce, sugerând impresionant vulnerabilitatea personajului.

În Jupiter, dar şi Jupiter deghizat în Diana îl regăsim pe basul american Alex Rosen, autoritar în rolul zeului şi cu inflexiuni ironice în scenele jucate în travesti; o voce caldă, plăcută, cu un acut foarte bun.

Mezzo-soprana italiană Anna Bonitatibus este Eternitatea în Prolog şi Iunona în acţiunea operei, acolo unde o remarcăm a fi tăioasă ori profund interiorizată, ea fiind soţia măcinată de gelozie, elementul care conferă dramatism acţiunii.

Mezzo-soprana italiană Giuseppina Bridelli este Diana - o altă artistă ce se joacă cu diferitele stări - languroasă în scenele cu Endimione, agresivă în cele cu Calisto.

Sunt şi doi contratenori francezi excelenţi. Deosebit de sensibil, cu o voce sombrată, lirică, Paul-Antoine Bénos-Djian este Endimione. Formidabilul sopranist Théo Imart ne încântă cu glasul său strălucitor, cu o emisie luminoasă, fiind posesorul unui uluitor registru de sopran; îl ascultăm în rolul Destinului (din Prolog) şi, apoi, al Satirului.

Tenorul american Zachary Wilder interpretează în travesti rolul nimfei Linfea (este elementul comic al întregii acţiuni), iar alt tenor american, David Portillo a preluat trei roluri - Natura (din Prolog), Pan şi o furie.

Baritonul britanic Dominic Sedgwick completează armonios distribuţia - în rolul lui Mercur, fiul lui Jupiter -, iar basul bolivian José Coca Loza cântă partiturile a două roluri: Silvano şi o altă furie.

Sub conducerea lui Sébastien Daucé, Ansamblul Correspondance susţine întreaga dramă, conferind paginilor muzicale note tensionate, melancolice, funebre, dar şi momente de jubilaţie.