Violonista Alexandra Tirsu, Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, dirijor Vasily Petrenko - Music box, 24 noiembrie 2025
Un album lansat pe 14 noiembrie de casa Fuga libera, parte a grupului internațional Outhere Music., înn prim-planul căruia stă violonista moldoveană Alexandra Târșu, care a înregistrat concerte de Șostakovici și Hindemith alături de Orchestra Filarmonicii Regale din Londra, condusă de Vasily Petrenko.
Este primul ei album-portret și cred că este unul de succes. Dar cine e Alexandra Târșu?
Are 33 ani - e născută în 1992 într-o familie de muzicieni - și a început studiul viorii la 7 ani, în orașul ei natal. A continuat la Universitatea de Muzică și Arte din Viena și s-a specializat ulterior sub îndrumarea celebrei violoniste Janine Jansen. În 2021, a obținut premiul al III-lea și premiul publicului la dificilul concurs ARD de la Munchen. A cântat deja pe mari scene europene - iar în România am putut-o asculta grație festivalului Sonoro, cel mai recent în vara anului 2025, când a fost invitata festivalului Sonoro Conac.
Are dublă cetățenie - moldoveană și românească.
Pentru primul ei album, ea a ales, după cum singură mărturisește, două concerte care au semnificație specială în viața și cariera ei: Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră de Dmitri Șostakovici și Concertul pentru vioară și orchestră de Paul Hindemith.
"Concertul nr. 1 de Șostakovici a făcut parte din viața mea încă din copilărie", mărturisește Alexandra. "Muzica lui a rezonat în mine nu doar din cauza intensității ei, dar și pentru că am crescut înconjurată de povești și filme despre război. Bunicul meu a fost soldat în Armata roșie și acele amintiri, chiar peste generații, au definit modul cum aud această muzică. După pierderea tatălui meu, am înțeles mai bine durerea și absența evocate în muzica acestui concert. Șostakovici rămâne compozitorul meu favorit".
Șostakovici a scris Concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră în timpurile grele ale anilor 1947-1948, izolat de politica culturală a lui Jdanov, cu amintirea celui de al doilea război mondial încă foarte prezentă. Concertul are o structură neobișnuită în 4 părți, prima fiind un lung Notturno - prin limbaj muzical și mesajul etic și estetic, concertul nu coincidea deloc cu politica sovietică a timpului, așa că Șostakovici a trebuie să aștepte vremuri mai bune, care au venit abia după moartea lui Stalin din 1953, iar concertul a fost interpretat în premieră abia în 1955, cu David Oistrah solist.
Aș spune că e greu pentru un muzician care nu a avut nicio conexiune cu istoria această întunecată, să pătrundă exact caracterul și adâncimile acestui concert nr. 1 de Șostakovici. Alexandra Țârșu, fragilă și totuși atât de puternică, este extrem de convingătoare și emoționantă - în parte pentru că ea într-un fel cunoaște la nivel personal drama celor care cu adevărat au trăit timpurile sovietice, dar și pentru că are un talent deosebit de a transmite emoție. O realizare ieșită din comun, pentru care merită să fie felicitată!
Discul reprezintă expresia unor momente de cotitură din viața Alexandrei, această violonistă de 33 ani cu o prodigioasă carieră internațională. Așa cum a fost momentul când a devenit laureată a Concursului ARD de la Munchen în 2021. Acela a fost și momentul când s-a întâlnit cu Concertul pentru vioară și orchestră de Paul Hindemith, o lucrare înrudită ideatic cu Concertul nr. 1 de Șostakovici, chiar dacă are cu totul alte mijloace de realizare. Concertul pentru vioară și orchestră a fost scris de Hindemith în 1939 - el părăsise Germania natală din 1938, sub amenințarea celui de al treilea reich și politicilor sale culturale, precum și pentru că soția lui avea origini evreiești. E ceva din tristețea omului dezrădăcinat de istoria potrivnică în această muzică, pe care o simțim dincolo de forma eminamente neoclasică.
Vasily Petrenko despre interpretarea propusă de Alexandra Țîrșu: "ea aduce, chiar și în această lucrare neoclasică, inima și sufletul ei. Cu ea, simți o mulțime de emoții în această piesă. Și în același timp, aceste emoții nu prevalează asupra clarității neoclasicismului".
Da, o muzică ce merită descoperită, cântată mult prea rar față de cât ar merita, și o interpretare ce surprinde prin culoare și viață.
