ACUM:
7.00
Musica viva
Matinalul altfel marca Radio România Muzical.
Urmează: 9.55 Promo Informații despre evenimentele Radio România Muzical și ale partenerilor noștri.
Apoi: 9.59 Promo RRM Detalii despre cele mai interesante emisiuni ale zilei.

Discurile anului 2021

Arhiva edițiilor: 2021 | 2020 | 2019 | 2018 | 2017 | 2016 | 2015 | 2014 | 2013

Violoncelistul Rudolf Leopold și pianista Raluca Știrbăț - integrala lucrărilor pentru violoncel și pian de George Enescu - Music box, 27 septembrie 2021

Pentru această primă ediție din stagiunea 2021-2022 a emisiunii de actualitate discografică de la Radio România Muzical, un disc pe care-l consider unul eveniment pentru cultura muzicală românească: integrala lucrărilor pentru violoncel și pian de George Enescu, înregistrată pentru casa Palladino de violoncelistul Rudolf Leopold și pianista Raluca Știrbăț, album ce urmează a fi lansat pe nivel internațional pe 1 octombrie, pe care Raluca Știrbăț l-a legat în România de aniversarea a 140 ani de la nașterea lui George Enescu, sărbătorită pe 19 august.

Legătura dintre Raluca Știrbăț și moștenirea enesciană este binecunoscută: pianistei originare din Iași, astăzi stabilită la Viena i se datorează salvarea casei lui George Enescu de la Mihăileni. Raluca Știrbăț a înregistrat o valoroasă integrală a lucrărilor pentru pian de George Enescu și a contribuit în mod esențial la apariția în limba germană a volumului Capodopere enesciene de Pascal Bentoiu, carte care rămâne un opus fundamental pentru cunoașterea muzicii enesciene. Raluca Știrbăț este și președinta Societății Internaționale George Enescu de la Viena.

George Enescu - un fir roșu conducător nu numai din punct de vedere artistic, dar și uman pentru Raluca Știrbăț. De ce această alegere?

Așa cum spunea Enescu despre subiectul operei Oedipe, cred că și Enescu, poate, m-a ales pe mine. Lucrurile s-au desfășurat cumva normal de-a lungul anilor, de-a lungul deceniilor în ceea ce mă privește. L-am descoperit la 10-11 ani - sigur, atât cât poate un copil descoperi un continent muzical așa cum e Enescu. Apoi, lucrurile s-au desfășurat normal. Mi-am dorit întotdeauna să cânt, să parcurg și să înregistrez integrala creațiilor pentru pian, după care, iată, s-a născut și această integrală a lucrărilor pentru violoncel și pian și, desigur, sper să urmeze și altele.


Îți spune ceva mai mult Enescu decât alt compozitor? Pentru că e o legătură umană care se creează între voi doi; mai mult decât una strict profesională.

Cred că e cel mai frumos compliment pe care mi-l poate face cineva atunci când aude această legătură. Eu am simțit-o dintotdeauna. Sigur că am avut revelația geniului și revelația unui compozitor necunoscut îndeajuns. Îmi aduc aminte, chiar primele mele experiențe din copilărie, atunci când l-am descoperit pe Enescu, când i-am descoperit însă pe Debussy, pe Ravel sau pe Prokofiev și am înțeles, am simțit, am intuit - mai bine spus - că Enescu este cel puțin la nivelul acestor compozitori care sunt, nu-i așa?, deja cunoscuți și recunoscuți ca atare, ca niște coloși ai literaturii muzicale a secolului XX. Mă atrage în mod constant această senzație a misterului permanent. E o muzică dincolo de muzică, este foarte multă psihanaliză - dacă putem spune. Lucrez în prezent, bunăoară, "Impresiile din copilărie". Și știm foarte bine că aici e mult mai mult vorba nu doar de copilăria lui Enescu, ci de acea primă copilărie. Sunt primele sale experiențe de până la 2 ani și jumătate, după ce a părăsit Liveniul natal. Deci, avem de-a face cu o introspecție și cu o psihanaliză pe care Enescu și-o face la 50-60 de ani. Sunt lucruri care mă fascinează, nu doar din punct de vedere muzical, la Enescu.


Așadar, avem o integrală a lucrărilor pentru pian de George Enescu, în interpretarea Ralucăi Știrbăț, îndelung aplaudată. Acum avem și o integrală a lucrărilor pentru violoncel și pian de George Enescu în interpretarea Ralucăi Știrbăț și a lui Rudolf Leopold. Vreau să vă întreb dacă a existat vreun gând de a individualiza această integrală, interpretarea integrale lucrărilor pentru violoncel și pian, față de alte înregistrări care s-au mai făcut cu aceste lucrări?

Eu nu mi-am propus niciodată asta. Tot ceea ce fac - fie că e vorba de Enescu, de Bach, Beethoven sau Mozart - este să pornesc, pur și simplu, în primul rând de la partitură. Asta e Biblia unui muzician sau ar trebui să fie Biblia unui muzician - cuvântul compozitorului și nimic mai mult. Nimic mai mult însemnând că este deja enorm de mult de făcut. Enescu, așa cum o știm cu toții deja, este poate cel mai acribios compozitor. Găsești în partitura sa toate indicațiile de care ai nevoie, pornind de la tempi, nuanțe, culori, digitații, frazare, pedalizare - extrem de important în cazul pianiștilor. Vărul său, Cosmovici, spunea chiar că Enescu împărțea pianiștii în funcție de modul în care știu să mânuiască acest instrument extraordinar de important, anume pedala.

Dacă ar fi să vă răspund un pic mai tehnic la această întrebare, aș spune că m-a preocupat - împreună cu Rudolf Leopold - această respectare strictă, acribioasă a tempo-urilor lui George Enescu. Pentru că asta este și una din problemele, și una din cauzele pentru care Enescu nu este întotdeauna receptat sau înțeles așa cum trebuie; și-anume... mulți interpreți aleg, din păcate, tempo-uri mult, mult prea rare din diferite considerente - poate tehnice, poate de altă natură. În orice caz, acesta a fost un lucru foarte important pentru mine, respectarea tempo-urilor indicate de Enescu, care sunt, evident, mult mai mult decât simple indicații de tempo. Tempo-ul dă, de fapt, caracterul și fluxul și puterea prin care acționează asupra conștientului și subconștientului ascultătorului.


Să vorbim puțin și despre Rudolf Leopold, care este un violoncelist deosebit. L-am admirat și la București, în 2018, de altfel. Voiam să știu care este opinia lui despre George Enescu și cum ați lucrat împreună la proiectul acesta?

Eu cu Rudi am făcut foarte multă muzică de cameră. Prima dată am cântat Enescu, cred, în 2005. Tot o capodoperă de maturitate - Cvintetul cu pian. Și-atunci, Rudi mi-a spus că a avut această revelație a geniului enescian. Îl cunoștea pe Enescu, dar nu în profunzime. Deși el este un muzician de cameră extrem de complex, este și un compozitor, este și un aranjor, are un repertoriu extrem de larg - de la baroc, până la muzica secolului XXI. Și lucrurile, la fel, au evoluat normal; am cântat o sonată, apoi a doua sonată și sigur că era și dorința mea, dar mi-am dorit mult - și lucrul ăsta s-a întâmplat - ca intenția de a realiza integrala să vină, în primul rând, de la el. Am cântat acest repertoriu de mai multe ori în concerte, apoi a intervenit și această pandemie - cu bune și cu rele. Agendele noastre erau mai greu de corelat și am profitat de acest respiro al pandemiei. Discul a fost înregistrat anul trecut, în luna iunie, la fabrica Bosendorfer din Neustadt, și am amânat totuși, din rațiuni evidente, lansarea discului pentru acest an când, iată, sărbătorim și cea de-a 140-a aniversare a lui George Enescu.


Să vorbim despre fiecare lucrare de pe acest disc, în parte. Discul se deschide cu Sonata op. 26 nr.1.

Poate că în cazul creației pentru pian sau pentru vioară, vorbim mai degrabă de un itinerariu. În cazul creației pentru violoncel, sunt de fapt două epoci enesciene de creație total diferite. Avem perioada de aproape adolescență - 17, 18 ani - și apoi Sonata a II-a, desigur, în Do major, din 1935. Piesele de tinerețe... spun, descoperite până acum, pentru că, iată, acest Nocturno și Saltarello, scris la 16 ani, în 1897, a fost descoperit foarte târziu manuscrisul, prin anii '90, în America, într-o colecție privată. Cine știe ce o să ne mai rezerve viitorul!

Atât acest Nocturno și Saltarello, cât și Allegro-ul pentru pian și violoncel în fa minor, redescoperit de regretatul Hans Peter Turk de la Cluj în anii '80 și editat atunci, dar și Sonata în fa minor sunt lucrări scrise în Paris, dar care respiră muzical extrem de vienez. În momentul în care le ascultăm, avem senzația că Enescu n-a părăsit de fapt nicio secundă Viena, pentru că îi auzim pe toți marii săi idoli - pe Brahms, pe Beethoven, Schubert chiar, Mendelssohn. Dar în ciuda acestor influențe sau, uneori, chiar mici și stilizate, dar destul de directe citate, descoperim totuși un tânăr, un foarte tânăr Enescu extrem de stăpân pe mijloacele sale componistice. Din punct de vedere formal, lucrările sunt impecabile, sunt destul de monumental scrise - mă gândesc aici la Sonata în fa minor, extrem de dificilă pentru ambele instrumente; și aș îndrăzni să spun, mai ales pentru pian. E un lucru pe care l-am observat, mai ales în lucrările de tinerețe, Enescu dorește parcă să arate ce pianist grozav era. Știm foarte bine că el a venit la 7 ani cu tatăl său la Viena și a vrut să se înscrie la pian principal. Costache, care era și el diletant - în cel mai frumos sens, și cel mai bun sens al cuvântului - a insistat, totuși, ca Enescu să se înscrie la vioară principal și pian secundar.

Sonata a II-a op.26 nr. 2 în Do major - e un lucru mai puțin știut, pentru că, cu foarte multă discreție, Enescu scrie la finalul manuscrisului "terminat la Viena". Am început să cercetez și nu înțelegeam de ce Viena, ce făcuse Enescu în acea perioadă în Viena, pentru că nu cântase concerte. Ca să scurtez povestea, este deja cunoscut acel episod tragic din viața lui, mai bine spus din viața Marucăi, care la acea vreme suferise o depresie, cu o încercare, din fericire, eșuată de sinucidere; moment după care ea a fost în tratament la sanatoriul din Purkersdorf, de lângă Viena - un sanatoriu celebru în epocă. M-a bucurat și m-a emoționat foarte mult, pentru că am cercetat, am scormonit în arhivele de la Purkersdorf și am găsit chiar acel amănunt completat de Enescu chiar cu mâna lui. Deci, în perioada în care el s-a aflat la Purkersdorf, între București și Paris, se oprea și stătea cu ea cât îi permitea timpul. Și iată că ecouri ale acestei perioade extrem de dificile sunt foarte prezente în această sonată. Și mă gândesc mai ales la partea a doua, acel scherzo diabolic și destul de întunecat, absolut genial scris și pentru noi, muzicologic vorbind, foarte înrudit cu tot ceea ce se cheamă motivele din Oedipe. Nu întâmplător, premiera operei a avut loc chiar peste câteva luni, la Paris.


Așadar, avem lucrările pentru pian, acum, lucrările pentru violoncel și pian... Urmează și altceva?

Sperăm să urmeze. Enescu, din fericire, a scris foarte mult pentru pian solo și muzică de cameră cu pian. Și, din fericire, lucrări de maturitate și capodopere.


Și există vreun plan concret deja?

Planuri există. În ceea ce mă privește, când e vorba de Enescu nu vreau să grăbesc lucrurile. Vreau să fac lucrurile foarte bine, în așa fel încât eu să fiu foarte mulțumită, pentru că Enescu e ca o plantă, ca o floare care are nevoie de timpul ei ca să crească și ca să înflorească. Sigur că, în ziua de azi, muzicienii nu prea mai au timp, ori Enescu are nevoie tocmai de acest timp, de aprofundare reală a acestei muzici, care să-ți devină a doua natură, altfel lucrurile nu sunt la înălțimea acestei muzici. Așa cred!

Am avut ocazia să admir acest duo cameral - Rudolf Leopold și Raluca Știrbăț - în ianuarie 2018 la București, într-un recital organizat de Radio România Muzical la Muzeul Cotroceni. Pe acest disc, pe care-l recomand călduros, regăsesc același sunet deosebit al violoncelistului Rudolf Leopold, vibrant și plin de căldură, alături de dedicata și pasionata Raluca Știrbăț - este o producție îndelung muncită, realizată de doi muzicieni care în mod evident sunt îndrăgostiți de muzica lui George Enescu și care și-au lăsat spațiu și timp pentru a reflecta asupra ei, pentru a scoate la lumină toate detaliile din aceste partituri revelatoare pentru spiritul enescian.

Cristina Comandașu