Franţa şi-a conturat generaţiile de muzicieni de jazz încă de la venirea lui Sidney Bechet şi de la preluarea swing-ului ca pe o componentă clară a propriei culturi muzicale. Vioara este poate cel mai clar reprezentată de trei generaţii ilustru semnate de Stephane Grappelli, Jean-Luc Ponty, respectiv Didier Lockwood, acesta din urmă fiind cel mai divers stilistic, chiar dacă, în urma lui Ponty e foarte greu să mai spui ceva nou legat de expresia extinsă a viorii în jazz. (Open Doors)

Inspiraţia, flexibilitatea gândirii muzicale şi tonul imprimat instrumentului ne duc la muzicianul unic, care acum ne oferă discografia drept istorie muzicală, cu swing, jazz-rock, funk şi world beat. Din ziua în care a lăsat şcoala clasică pentru o trupă rock, Didier Lockwood a devenit unul dintre cei mai personali şi mai complecşi muzicieni ai Franţei, înainte ca uimitoarea generaţie care a început secolul XXI să ne ofere un plus de rafinament şi diversitate.

"Open Doors" este un album de apogeu, de moment unic capturat pe fonogramă, care-şi deschide senzorii şi perspectiva sonoră, păstrând în cea mai proaspătă formă cele mai importante puncte ale unei producţii rafinate: orchestraţia în detaliu, muncită în scopul deschiderii către ascultător şi nu a demonstraţiei de virtuozitate, solo-urile elegante şi atmosfera caldă, degajată de o întâlnire între minţi şi suflete compatibile, spre marea bucurie a celui care-şi spune "ia să văd ce-a mai scos Lockwood". Dacă până acum v-a plăcut ce aţi ascultat de la el, de-acum înainte o să vă placă şi mai mult.