Midnight Blues
Înapoi la: Emisiuni
Magic Slim
Publicat: Vineri, 6 Februarie 2009
Bun venit în starea de albastru... ca muzica: "si trenul a plecat din gara / farul albastru mi-a luat iubita / iar cel rosu sufletul" (Robert Johnson, "Love in Vain").
Faceti cunostinta cu muzica negrilor din sudul Statelor Unite. Faceti cunostinta cu felul în care îsi spuneau oful, în care îsi plângeau ori cântau vechi amintiri africane, slujbe religioase, trairi personale. Si, odata cu toate acestea, faceti cunostinta cu ritmurile prin care corvezile diurne deveneau mai usor de îndurat.
Luati o chitara - nu neaparat cu toate coardele, si nici macar întregi. Ajutati-va de orice obiecte din gospodarie - un vârf de cutit, un ciob de sticla, un gratar pentru spalatul rufelor - si faceti blues, ca la începuturi.
Poate ca bluesul ar fi ramas un fel de doina de jale, o curiozitate pentru culegatorii de folclor, daca nu s-ar fi înregistrat câteva discuri, prin anii 1920-30. Asa a aflat America de Robert Johnson si de Bessie Smith. Iar aceasta expresiva muzica a avut un drum oarecum neasteptat spre celebritate - a fost nevoie ca melodiile sa fie preluate peste ocean, în anii 1960, de o seama de interpreti britanici: John Mayall, Eric Clapton, Peter Green, Jeff Beck sau Alvin Lee. Bluesul a fost apoi si în inima unor formatii britanice cu milioane de fani si pe care le cunoasteti mai degraba ca formatii rock- Rolling Stones ("Little Red Rooster"), Led Zeppelin ("You Shook Me") sau Cream ("Spoonful").
Bluesul a vrajit si actori sau regizori celebri: Martin Scorsese, Wim Wenders sau Clint Eastwood. I-a inspirat pe George Gershwin si Miles Davis, caci bluesul este începutul jazzului si al - pentru ca sa nu ne credeti demonetizati - ai rockului. Dupa cum spunea batrânul Willie Dixon, "bluesul e radacina, restul sunt fructele."
Despre radacina, poate si despre fructe, la Radio România Muzical. Vinerea, catre miezul noptii, de la 23,30 - adica, Midnight Blues.
Pentru ca a face rost de muzica blues nu e atât de simplu precum ati crede, chiar e nevoie sa le multumesc celor care s-au milostivit sa-mi dea raspuns pozitiv la stereotipa si stereotip-deznadajduita întrebare: "N-aveti cumva niste blues?".
Ei sunt:
- familia Mirela si Cornel Fugaru
- Valentin Manoiu, doctor în ingineria sistemelor
- Stefan Naftanila, colegul meu de birou
- Maria Balabas, colega mea de birou
- Alexandru Petre, informatician
- tata
Faceti cunostinta cu muzica negrilor din sudul Statelor Unite. Faceti cunostinta cu felul în care îsi spuneau oful, în care îsi plângeau ori cântau vechi amintiri africane, slujbe religioase, trairi personale. Si, odata cu toate acestea, faceti cunostinta cu ritmurile prin care corvezile diurne deveneau mai usor de îndurat.
Luati o chitara - nu neaparat cu toate coardele, si nici macar întregi. Ajutati-va de orice obiecte din gospodarie - un vârf de cutit, un ciob de sticla, un gratar pentru spalatul rufelor - si faceti blues, ca la începuturi.
Poate ca bluesul ar fi ramas un fel de doina de jale, o curiozitate pentru culegatorii de folclor, daca nu s-ar fi înregistrat câteva discuri, prin anii 1920-30. Asa a aflat America de Robert Johnson si de Bessie Smith. Iar aceasta expresiva muzica a avut un drum oarecum neasteptat spre celebritate - a fost nevoie ca melodiile sa fie preluate peste ocean, în anii 1960, de o seama de interpreti britanici: John Mayall, Eric Clapton, Peter Green, Jeff Beck sau Alvin Lee. Bluesul a fost apoi si în inima unor formatii britanice cu milioane de fani si pe care le cunoasteti mai degraba ca formatii rock- Rolling Stones ("Little Red Rooster"), Led Zeppelin ("You Shook Me") sau Cream ("Spoonful").
Bluesul a vrajit si actori sau regizori celebri: Martin Scorsese, Wim Wenders sau Clint Eastwood. I-a inspirat pe George Gershwin si Miles Davis, caci bluesul este începutul jazzului si al - pentru ca sa nu ne credeti demonetizati - ai rockului. Dupa cum spunea batrânul Willie Dixon, "bluesul e radacina, restul sunt fructele."
Despre radacina, poate si despre fructe, la Radio România Muzical. Vinerea, catre miezul noptii, de la 23,30 - adica, Midnight Blues.
Pentru ca a face rost de muzica blues nu e atât de simplu precum ati crede, chiar e nevoie sa le multumesc celor care s-au milostivit sa-mi dea raspuns pozitiv la stereotipa si stereotip-deznadajduita întrebare: "N-aveti cumva niste blues?".
Ei sunt:
- familia Mirela si Cornel Fugaru
- Valentin Manoiu, doctor în ingineria sistemelor
- Stefan Naftanila, colegul meu de birou
- Maria Balabas, colega mea de birou
- Alexandru Petre, informatician
- tata