Ajungem la ultima lucrare mare pentru vioară și pian scrisă de George Enescu, suita "Impresii din copilărie". E puțin probabil să nu fi auzit măcar o dată "Lăutarul", care este singurul moment scris pentru vioară solo din această suită a lui George Enescu. Aș vrea să te întreb în primul rând dacă, vizitând Expoziția Brâncuși de la Timișoara, ți-ai imaginat că această suită și-ar găsi un echivalent într-una dintre lucrările lui Constantin Brâncuși și în care dintre ele?

Fără îndoială, au multe surse comune de inspirație cu toate că Brâncuși căuta esența în sculpturile sale, căuta esența formelor, încerca să înlăture tot ceea ce era în plus pentru a ajunge la forma perfectă. Când vezi partitura suitei "Impresii din copilărie", vezi un întreg filigran de nuanțe, de dinamici, de respirații, de ritmuri, de... deci, este, dacă vreți, o antiteză a simplității formale a lui Brâncuși, cu toate că amândouă pleacă de la acest filon de inspirație folclorică. Poate cea mai poetică dintre sculpturi mi se pare acea "Pasăre în zbor".

Exact. Și eu tot la ea m-am gândit!

... cu acea formă perfect aerodinamică.

Suita "Impresii din copilărie" este compusă după Sonata a III-a. Enescu și-a găsit aici limbajul său propriu, care pornește de la cel folcloric, dar este 100 % al lui, în același fel, aș zice, în care Johann Sebastian Bach pornea de la acele forme de dansuri baroce și le transforma în cu totul altceva, de la o banală ciacconă, un dans de curte, a ajuns la acea lucrare monumentală a viorii. Enescu, la rândul său, pornind de la ceva în esență simplu, o muzică fredonată seara sau cântată la șezători, scoate la iveală adevărate capodopere, o muzică de o densitate incredibilă și spirituală, și armonică, și muzicală în absolut toate felurile.

Foarte des cântată, într-adevăr, este această piesă de deschidere, "Lăutarul", o piesă care are propria ei istorie. Enescu încearcă să facă aici un fel de instantaneu muzical celui care l-a inspirat pe el să devină muzician, un adevărat trubadur al vremurilor sale, pe numele lui de scenă Lae Chiorul - personaj adevărat; are în continuare descendenți care trăiesc în Moldova. La un concert, a venit o doamnă în vârstă la mine să-mi zică "Vai, dar încă-l mai țineți minte pe stră-străbunicul meu?" Păi cum să nu-l mai ținem minte când are așa niște discipoli! Da, acest lăutar l-a vrăjit pe copilul Enescu. El a fost cel care l-a învățat primele note la vioară, spre disperarea părinților lui, care la momentul respectiv vizau o altă carieră pentru micul Jurjac. Și Enescu încearcă să surprindă întregul său temperament. Adică, muzica este foarte schimbătoare, pentru că așa era și caracterul acestui om; putea să fie pus pe glume, vesel, totul ok și apoi să devină melancolic sau putea să aibă adevărate accese de furie, violență chiar. Enescu încearcă să marcheze toate lucrurile acestea cu mare precizie în partitură.

Am avut mari munci de lămurire de dus cu studenții mei când am lucrat această piesă. Spre exemplu, sund două locuri în care Enescu scrie "aruncând arcușul" (getando l'arco). În primul rând că nu știau ce înseamnă... Le-am zis: "Dragii mei, înțeleg, acum 20 de ani nu exista internet, trebuia să cauți dicționar, să răsfăiești până la litera G... acum puteți să tastați acolo... tradu getando!" Mă rog, dincolo de găsirea sensului sensului fiecărui cuvânt din partitură, e atât de importantă această trecere, această transcendere a ceea ce știi deja. Adică, toată viața de violonist știi că nu arunci arcușul pe vioară. Nu, îl pui frumos, să nu țopăie arcușul pe coardă, să fie un atac frumos, calitativ. Ei bine, Enescu vrea aici exact opusul tocmai pentru a ilustra acest dramatism, această violență a personajului pe care-l zugrăvește acolo. Și, de multe ori, cel mai dificil lucru de obținut este tocmai acela care este contrar unui obicei foarte adânc întipărit. Dar, până la urmă, după multe exerciții, reușim să-i facem și pe studenți să arunce arcușul cu convingere.

Sigur, după acest "Lăutar", se alătură și pianul întregului demers muzical. Urmează un tablou "Bătrânul cerșetor", tot felul de figuri din acestea pitorești din copilăria compozitorului. Bătrânul cerșetor pe care Enescu, de asemenea, și-l amintește... mormăia tot felul de cuvinte tânguitoare... Enescu știa ca nimeni altul să facă vioara să vorbească și foarte mulți dintre cei care l-au auzit cântând în concerte aveau exact această senzație, că Enescu vorbea atunci când cânta la vioară.

Urmează apoi "Râulețul din fundul grădinii", "Greierele care cântă în noapte"... tot felul de imagini din acestea impresioniste aproape... lumina lunii care se filtrează prin geamuri... și pe urmă lucrurile încep să se dramatizeze, să se amplifice pentru că începe să vină o furtună trăită cu spaimă de copil. Foarte interesant mi se pare și momentul acela intitulat "Vântul suflând prin șemineu" în care, efectiv, aproape că auzi șuieratul vântului reprodus la perfecție de vioară. Apoi, sigur, culminează cu această furtună în noapte, cu descărcări electrice, fulgere, tunete... tot universul pare că se clatină și, în cele din urmă, finalul aduce un răsărit de soare foarte calm și amplu și grandios.

Deci, o lucrare total atipică! Într-o singură suflare, Enescu ne trece, așa, prin toată copilăria sa.