Aceasta este ultima rubrică pe care o realizăm împreună în anul 2021. La final de an, poate ar fi cazul să tragem niște concluzii. Un al doilea an al pandemiei, un an în care ți-ai asumat niște atribuții de profesor care-ți ocupă foarte mult din timp, nu? Cum a fost anul 2021 pentru Alexandru Tomescu?

Ce aș putea spune, a fost un an cumva mai previzibil decât a fost 2020, când a fost acel mare șoc al pandemiei, acea mare sperietură. Sigur că a fost un an dificil din foarte multe puncte de vedere. Știm cu toții valurile care ne-au scuturat, însă cred că, asemenea tuturor artiștilor, am încercat să găsesc acele ferestre de oportunitate în care se puteau ține concerte, preferabil concerte cu public. Pentru că, dacă este o învățătură pe care am tras-o de pe urma pandemiei din punct de vedere muzical, este aceea că publicul este de neînlocuit. Relația aceasta artist-public nu poate fi înlocuită de nici o tehnologie, de nici un 3D, 4D, transmisii ș.a.m.d. Cred că am trăit cu toții mult mai intens acele momente de reuniune muzicală, reunire artistică pe are le-am trăit în Turneul Stradivarius de anul acesta cu Simfonia a IX-a a lui Ludwig van Beethoven, pe care am cântat-o împreună cu pianistul Josu de Solaun.

Am făcut pași importanți pentru mine, și anume am devenit conferențiar universitar atât la Universitatea de Vest din Timișoara, cât și la Universitatea Națională de Muzică din București. Am un număr impresionant de studenți. Mă bucur foarte mult că pot să le împărtășesc câte ceva din experiența mea de pe scenă. Cred că este foarte important să ne preocupăm de generațiile care vor veni, de ceea ce se va întâmpla pe viitor, pentru că indiferent cât va ține pandemia sau ce alte provocări ne vor aștepta pe viitor, muzica trebuie să meargă mai departe.

Eu cred că această dimensiune a existenței noastre, dimensiunea spirituală, dimensiunea estetică este absolut necesară, chiar dacă existența ei a fost pusă la grea încercare în pandemie, pentru că prima preocupare a fost, evident, aceea a supraviețuirii noastre, să supraviețuim, să fim sănătoși, să avem ce mânca, să avem adăpost - am revenit la nevoile de bază. Dar dacă nu există și o dimensiune, o dimensiune frumoasă, o dimensiune care să nu aibă legătură cu concretețea existenței... pur și simplu de drag să se deschidă o carte de poezie, să asculți o piesă de teatru dacă nu mai poți merge la teatru, să te lași purtat în alte lumi de o simfonie, de o sonată, atunci viața-și pierde sensul. Cred că dacă muzica clasică ar fi fost prescrisă mai des ca formă de terapie în vremea covid, oamenii ar fi reușit să treacă mult mai ușor prin vremurile acestea grele.

Ce-ar fi să alegem o lucrare muzicală pe care ai înregistrat-o pe când erai foarte tânăr - elev, student; una pe care, de exemplu, le-o explici astăzi studenților tăi?

Putem să ne gândim la o Fantezie de Robert Schumann. Am cântat-o împreună cu tatăl meu, dacă nu mă-nșel, în finala Concursului "George Enescu", o lucrare puțin cunoscută, dar care debordează de acel entuziasm, de acea creativitate, toate acele emoții atât de intense pe care le-a trăit Schumann în întreaga sa viață, în special în ultima parte a vieții sale. Și, da, m-aș bucura mult să o auzim, fie și numai într-un fragment.