Una dintre posturile recente ale violonistului Alexandru Tomescu este aceea de profesor - începând de anul trecut, la Universitatea de Vest din Timișoara, iar începând din acest an universitar, conferențiar universitar al Universității Naționale de Muzică din București. Așa a apărut tema rubricii de astăzi: a fi profesor pentru oamenii secolului XXI.

Ce înseamnă pentru tine a fi profesor pentru oamenii secolului XXI?

Este, într-adevăr, o experiență nouă; nu neapărat în sensul în care predau, pentru că am făcut de-a lungul vieții numeroase masterclass-uri atât în străinătate, cât și în România - aș aminti aici în special pe cele de la casa lui George Enescu de la Mihăileni, din ultimii ani, împreună cu violistul Ladislau Cristian Andriș, cu mama mea, Mihaela Tomescu.

Acum însă, de când mi-am asumat această poziție permanentă atât la Timișoara, cât și la București, este cu totul altceva. Într-un fel lucrezi cu un student în clipa în care știi că ai la dispoziție o oră sau două, maxim trei în masterclass, și altceva în clipa în care știi că te gândești la următorii doi, trei, patru, cinci ani. Cu totul altfel poți construi pe termen lung.

Sigur că debutul meu în acest mediu universitar a fost exact în anul de restricții pandemice. Așadar, primul an a fost în special prin învățământ la distanță, cu celebra platformă zoom. Eu zic că decât deloc, mai bine și așa. A fost o soluție de compromis, însă având în vedere finețea detaliilor la care se lucrează atunci când e vorba de o oră de vioară, nu poți să o înlocuiești cu nimic altceva prezența aceasta fizică. Deci, este imperios necesar să fii acolo, față-n față cu studentul, pentru a putea controla toate aceste detalii, toate aceste lucruri de maximă finețe care dau, puse toate împreună, tot sensul la ceea ce facem noi acolo, pe scenă.

În afară de predarea online, mai sunt și alte lucruri pe care simți nevoia să le faci tu acum, cu studenții tăi, diferit față de ceea ce făceau profesorii tăi la ora de vioară cu tine?

Sigur, sunt o mulțime de lucruri pe care vreau să le fac în stilul meu. Dar, în același timp, îmi dau seama odată cu trecerea anilor de justețea și de validitatea lucrurilor pe care le-am învățat de la maeștrii mei. Mă gândesc aici în primul rând la maestrul Ștefan Gheorghiu, cel care m-a format pe mine ca artist, ca violonist.

Eu aș vrea să-i stimulez în primul rând pe studenții mei să gândească, să nu aștepte ca eu să le spun "Fă așa!" și pe urmă totul să fie bine, pentru că, invariabil, vine un moment în care se termină cursurile, se termină masteratul, doctoratul și te trezești ca proaspăt absolvent cu un teanc frumos de diplome la subțioară, te trezești în față cu o piesă muzicală și nu știi de unde să o apuci, nu știi de unde să o începi, nu știi ce formă să-i dai. Aceasta este provocarea pe care vreau să o lansez studenților mei, și anume aceea să îndrăznească să ia decizii muzicale. Că or fi bune, că or fi mai puțin bune e mai puțin important, ci să-i văd cum gândesc, cum devin ei creativi, ce riscuri își asumă și să discutăm împreună, ca de la muzician la muzician. În acest fel aș vrea să avem interacțiunile la orele de curs, să putem discuta despre muzică, fiecare cu părerile lui. Pentru că, într-adevăr, de aceea ne numim interpreți. Nu există niște soluții universal valabile, că atunci ar fi foarte simplu. S-ar publica o ediție, eventual tipărită-n bronz sau în orice alt metal inoxidabil, și aceea ar rămâne pentru totdeauna. Dar în acest domeniu al interpretării este o pluralitate de opinii și asta face ca lucrurile să fie atât de interesante.

Hai să ne gândim la lucrarea unde tu crezi că ai riscat cel mai mult pentru a-ți impune punctul tău de vedere, ca interpret!

Să știi că este o lucrare care s-ar preta. Țin minte și acum dialogul pe care l-am avut cu maestrul Gheorghiu atunci. Am trecut la un moment dat printr-o perioadă în care întorceam cu susul în jos arcușele de la maestru, nu dintr-un teribilism, ci pentru a explora noi sonorități. Și țin minte că am cântat într-un concert din Festivalul Enescu această piesă, Introducere și Rondo capriccioso de Camille Saint-Saens, și l-au sunat foști elevi de-ai maestrului - Silvia Marcovici, Mihaela Martin - și l-au întrebat "Maestre, dar ați schimbat arcușele la Introducere și Rondo capriccioso, că am văzut că le-a făcut de-a-ndoaselea?". Dar eu căutam să obțin niște sonorități... altele. Voiam să frazez altfel și mi s-a părut că aceste arcușe întoarse invers ar servi mai bine muzica. Și adevărul e că, până în ziua de astăzi, o parte dintre ele le-am păstrat.