Astăzi o cunoaștem pe foarte tânăra violonistă Ioana Maria Tudor. Ea are 19 ani. A fost elevă la clasa profesoarei Magdalena Ursu la Colegiul național de arte "Dinu Lipatti", studiază vioara de la 7 ani, iar până în prezent a câștigat premii la concursuri naționale și internaționale, precum și la olimpiade. Ioana Maria participă la numeroase festivaluri internaționale de orchestră, la masterclass-uri și susține concerte cu orchestra și în calitate de solistă, dar și de concertmaestru. În timpul liber îi place să deseneze și să bricoleze. Mai multe aflăm chiar de la ea.

Tatăl tău este muzician, deci, clar ai fost expusă fenomenului din copilărie. dar a fost o dorință a ta să devii tu însăți muziciană sau te-au împins cumva de la spate?

N-am fost împinsă de la spate, ba chiar mai mult, părinții mei nu au vrut ca eu să fac muzică pentru că tata știa cât este de greu. Este o meserie în care trebuie foarte multă perseverență, foarte multă ambiție, foarte multă seriozitate, iar ei știau că un copil de numai 6-7 ani nu poate sacrifica timpul de joacă în favoarea studiului la instrument. Inițial am vrut foarte mult; încă de pe la 2 ani începusem să arăt semne că aș fi vrut să fac muzică și, în special, vioară. Le spusesem de la început părinților mei că eu aș vrea să fac vioară.

Dar ce te-a atras la vioară?

Poate faptul că am văzut-o foarte prezentă în orchestră, pentru că urmăream de foarte multe ori concerte live și la televizor și eram foarte des prezentă în sălile de concerte atât la radio, cât și la filarmonică... și în Festivalul Enescu încă de când eram mică. Am considerat că iese în evidență, mi s-a părut și un instrument foarte elegant și feminin în același timp. M-a atras. Ciudat, dar nu din punct de vedere timbral sau al sonorității. Majoritatea violoniștilor sunt genul de instrumentiști care-și doresc să fie soliști, dar eu personal m-aș axa mai mult pe muzică de cameră, pe orchestră poate, deși nu-mi displace solistica deloc. Trebuie să alegi pentru că dacă vrei să faci una din ele la un nivel de top, trebuie să te concentrezi foarte tare. Noi, încă din facultate suntem supuși unui program de orchestră foarte intens, asimilăm multe cunoștințe în cadrul acestor stagii, dar, pe de altă parte, cântatul în orchestră afectează părțile solistice. În momentul în care ești obișnuit să cânți în cadrul unei partide și să cânți alături de alții și să nu te auzi pe tine mai tare decât pe ceilalți, începi să omiți anumite detalii din cântatul tău personal. Eu m-aș regăsi cel mai mult și m-aș vedea în viitor în cadrul unei formații de muzică de cameră - un trio cu pian sau un cvartet ar fi ideale pentru mine.

Ai vreun ansamblu cu care lucrezi în prezent?

Da, am mai multe chiar. Am un trio cu pian - trio de vioară, violoncel și pian - de care sunt foarte mândră; sunt colegii mei și am făcut multe lucruri grumoase împreună. Este trioul de la clasa de muzică de cameră; eu studiez muzica de cameră cu doamna Verona Maier. Îmi place foarte mult senzația de muzică de cameră. E o senzație care nici în solistică și nici în orchestră nu se găsește.

Cu cine cânți? Care sunt numele colegilor tăi?

Cu Izabela Ghergu la violoncel și cu Alexandru Țală la pian.

De altfel, cu Izabela Ghergu ai făcut aici și înregistrarea pentru platforma connectArts. Ce ați înregistrat?

Passacaglia de Halvorsen pe o temă e Handel.

Tatăl tău este cel care s-a ocupat de regia muzicală?

A făcut parte din echipa care s-a ocupat de înregistrarare.

Și ăsta a fost un factor de stres sau, dimpotrivă, ți-a dat și mai multă în ce aveai de făcut?

Este puțin un factor de stres deoarece tata este unul din criticii mei și este unul din criticii în care am cea mai multă încredere. Așa că dacă știu că spune un lucru, o face atât pentru binele meu, cât și ca să-mi aducă la cunoștință anumite lucruri.

Care e prima ta amintire legată de vioară?

Eram mică, înainte să intru la școală... urmăream pe Mezzo cred că Simfonia a IX-a de Dvorak și mi-am dorit atât de tare să fiu și eu ca oamenii care cântau acolo, că mi-am decupat din hârtie și mi-am desenat cu creioane colorate o vioară și un arcuș. Și, da, mă jucam și mă uitam la televizor și cântam și eu cu ei...

În felul ăsta ajungem și la una din pasiunile tale. Înțeleg că-ți place să desenezi și-ți place să bricolezi?

Desenam viori multe, și note muzicale, și chei sol. Îmi plăcea să desenez foarte mult.

Te relaxează asta în continuare?

Desenul este, categoric, pasiunea mea. Și m-am orientat mai mult pe portrete, deși de obicei nu desenez o persoană anume sau nu cer cuiva să-mi fie model ca să desenez, le desenez pe majoritatea din memorie. Dar îmi place foarte mult să desenez oameni pentru că în felul ăsta consider eu că pot să exprim cel mai bine emoțiile și să le surprind mimica, acțiuni, pot să mă folosesc de corpul uman în desen cel mai mult. Asta și, de asemenea, caligrafie. Îmi place să fac caligrafie și modele grafice; efectiv modele alcătuite din linii, puncte, spirale, divers elemente.

Partiturile tale cum arată? Sunt pline de însemnări sau sunt curate?

Destul de pline de însemnări, deși îmi place foarte mult să folosesc ediții bune și partituri originale pe cât posibil. Am o colecție de partituri în care investesc de fiecare dată când am ocazia; când mai plec printr-un turneu am grijă să mai trec și pe la un magazin de partituri să mai cumpăr câte ceva.

Cum e viața la Conservatorul bucureștean din perspectiva ta?

Foarte, foarte ocupată. În momentul în care am terminat liceul, aveam un program încărcat pentru că dimineața devreme mă duceam să studiez - aveam o sală de studiu în liceu unde studiam de pe la ora 7.30-8.00 până pe la 12.00-13.00 când începeam cursurile și stăteam până seara. Așa că eram obișnuită să nu stau pe acasă foarte mult sau să am foarte mult timp liber, dar în momentul în care am ajuns la facultate, mi-am dat seama că este un alt fel de a fi ocupat, este un alt fel de-ați umple timpul. Sunt multe lucruri teoretice de care trebuie să ne ocupăm, lucruri care nu ne ajută efectiv și direct să progresăm ca instrumentiști și ca muzicieni.

Când ai început să devii conștientă de eforturile realmente pe care trebuie să le depui ca să progresezi, mai ales cu un instrument ca vioara?

Foarte târziu față de alți colegi de-ai mei, pentru că am schimbat destul de mulți profesori de când am început eu studiul viorii. Inițial, am început la o școală de muzică, iar apoi am făcut până în clasa a V-a inclusiv la Liceul de muzică "George Enescu". Ulterior am mai schimbat încă doi profesori și am ajuns la "Dinu Lipatti", la clasa doamnei profesoare Magdalena Ursu, cu care am colaborat foarte bine, m-am înțeles foarte bine, iar la clasa dânsei m-am simțit ca într-o familie. M-a trimis la foarte multe concursuri și la olimpiade și m-a scos foarte mult pe scenă. M-am ambiționat și am vrut foarte mult să ajung și eu să fiu bună, să câștig premii, să ies în evidență, să mă pot afirma.

Cum arată viitorul ideal pentru tine?

Probabil având o formație de muzică de cameră, undeva în Austria, Germania, să fiu stabilită acolo.

De ce nu în România?

Pentru că încă de când am intrat la facultate am simțit că sistemul pe care-l avem noi tinde cumva spre o plafonare. La vârsta de 30-35-40 de ani, muzicianul instrumentist ajunge să nu-și mai dorească un progres perpetuu, ci să se oprească și să se mulțumească cu ce-a făcut până atunci. În schimb, pe plan internațional, oamenii încă progresează. Iar eu asta urmăresc. Eu îmi doresc să progresez cât se poate.