Discuţia cu tenorul Mihai Urzicana face parte din seria celor purtate cu tinerii muzicieni înscrişi în proiectul Asociaţiei Isvor - ConnectArts, co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional. "ConnectArts este o platformă educaţională ce oferă artiştilor aflaţi la începutul carierei instrumente de dezvoltare personală şi profesională ca demo-uri audio, foto, video, prezentări creative traduse în principalele limbi de circulaţie internaţională, precum şi tutoriale, articole şi informaţii prin care artiştii sunt sprijiniţi şi încurajaţi să creeze proiecte colaborative, interculturale şi interdisciplinare." - potrivit site-ului www.connectarts.ro.

În cadrul acestui proiect, în care partener este şi Radio România Muzical, au fost realizate şi o serie de imprimări în studiourile radiodifuziunii publice.

Cred că, de fapt, muzica m-a apropiat de biserică.

Mihai, cum ți-ai descoperit vocea?

Nu mai țin minte exact când am descoperit-o, cert este că am început să cânt la biserică încă de mic, de prin clasa a IV-a, cred. Așa cum se întâmplă la țară, profesorul de Religie era preotul din sat. A descoperit la o oră că-mi place să cânt și m-a chemat la biserică și acolo am început să cânt.

De altfel, parcursul tău e foarte interesant, pentru că tu ești absolvent al Seminarului Teologic Ortodox din Constanța. Unde ești născut, de fapt?

În Medgidia.

Lângă, deci!

Lângă Constanța, da.

Și acum unde locuiești?

În Constanța. N-am plecat departe. Stau în București, studiez aici.

A avut încredere soția ta să te lase să vii aici singur?

Da, cred. N-a avut prea multe de spus.

N-ai făcut muzică la nivel profesionist în copilărie, dar fiind în biserică tot timpul te-ai atașat de fenomenul ăsta, așadar

Cred că, de fapt, muzica m-a apropiat de biserică. Faptul că acolo puteam cânta m-a ținut în biserică. După aceea am făcut Seminarul; acolo am făcut muzică liniară, muzică psaltică. Am avut, așa, niște noțiuni. Mi-am dorit să fac Conservatorul. Când am intrat la Facultatea de Teologie, am avut o intenție să intru și la Conservator. N-am mai intrat, am stat așa câțiva ani, după care au apărut oarecum niște regrete că n-am mers pe drumul ăsta. Și, cumva, foarte împins de la spate de episcopul de Constanța, care mi-a zis că ar trebui să fac mult mai mult cu vocea mea, am venit, convins greu, la master. Mă gândeam că e târziu.

Câți ani aveai?

30 de ani. Eu am terminat anul trecut masterul; aveam 29 spre 30. Mă gândeam că e târziu, nu mai e momentul. Într-un final, am venit... mai mult întorcându-mă decât venind.

A fost dificil? Simțeai că e diferența de vârstă prea mare față de colegii tăi?

Oarecum. Eu nu sunt o fire foarte sociabilă, așa că în primul an nici nu mi-am cunoscut colegii.

Cum așa?

Adică foarte puțin. Ne vedeam în clasa doamnei profesoare.

La clasa cărei profesoare ai fost?

Bianca Manoleanu. Eu am făcut foarte mult cor. Sunt de 14 ani într-un cor - Corala Armonia din Constanța - și acolo eram solist; am fost solist de la început. Eram foarte bine văzut și m-am trezit aici unde era un nou început și colegii mei, care erau toți mai mici cu 6-7 ani decât mine, erau mult mai experimentați. Trebuia să le cer sfaturi și nu știam pe ce lume trăiesc. A fost destul de dificil.

Eu te percep ca fiind bonom, de bun simț și liniștit, așa că sunt sigură că ți-ai făcut mulți prieteni.

Într-un final, da.

Pianista Raluca Ouatu, de exemplu. Am văzut că ai colaborat mult cu ea. Este partenera ta de scenă în general?

Da. Prima oară când am un recital o întreb pe Raluca dacă poate cânta cu mine. Am cunoscut-o la clasa doamnei Manoleanu, am cântat cu Raluca și la admiterea pentru masterat. Și acolo, în clasă, împreună cu doamna Manoleanum s-au întâmplat niște lucruri frumoase, se stabilesc relații aproape ca de familie în clasa aceea. A fost ceva foarte frumos care m-a ținut la un moment dat când aveam gânduri să nu mai vin, să stau liniștit acasă și să-mi văd de treaba mea și, din respect pentru doamna Manoleanu și pentru Raluca, am venit în continuare până când s-a întâmplat declicul ăla și a început să-mi placă și am început să mă descurc.

La clasa de operă am fost foarte inhibat. Venind din biserică, am avut atâția ani un anume mod de viață și după aceea, acolo, pe scenă, trebuia să fiu dezinhibat... mi-a fost foarte greu să fac asta.

Ce ți s-a părut cel mai dificil?

Totul mi s-a părut dificil. Cred că la clasa de operă am fost foarte inhibat. Venind din biserică, am avut atâția ani un anume mod de viață și după aceea, acolo, pe scenă, trebuia să fiu dezinhibat... mi-a fost foarte greu să fac asta. Încă nu o stăpânesc foarte bine, dar muncesc să ajung la lucrul ăsta.

Să înțeleg că Bianca Manoleanu a fost cea care te-a luat de la zero sau ai lucrat cu cineva înainte, te-ai pregătit pentru admiterea la masterat?

Nu m-am pregătit pentru admitere. A fost totul pe fugă pentru că m-am lăsat foarte greu convins și m-am apucat târziu să mă pregătesc, dar am apucat să trec o dată cu pianul în Constanța. După aceea, am trecut o dată cu Raluca. Ulterior am aflat că s-a panicat foarte tare.

De ce?

Eram foarte nepregătit la repetiție și a doua zi aveam examen. A fost o întreagă aventură. A doua zi am venit mult mai pregătit și a fost bine. Am reușit s-o scot la capăt.

Înseamnă că te-ai panicat și tu un pic văzând panica ei!

Nu, pentru că nu mi-am dat seama atunci. Am aflat după aceea că s-a panicat și a vorbit cu doamna Manoleanu și mi-au povestit cam cum am venit eu pentru admiterea asta.

Tu, voce masculină, ai lucrat cu o profesoară, cu o voce feminină. Crezi că este necesar ca măcar la un moment dat, să colaborezi cu un alt bărbat? Sau nu e musai?

Am colaborat și cu profesori bărbați. Am fost la multe masterclasssuri. Am lucrat și cu domnul Vlad Budoiu de curând. Nu cred neapărat că este nevoie tehnic de un bărbat ca profesor, în schimb, mi-a făcut bine să lucrez cu un tenor de carieră, pentru că a avut foarte multe de spus. Foarte multe lucruri importante pentru mine.

Cu ce ai rămas din aceste master-class-uri?

Am lucrat acolo și tehnic, nu neapărat artistic. N-aș putea spune ceva anume, pentru că de fapt esențialul este același, doar că avem nevoie să ne fie explicat cu mai multe cuvinte până ce îl înțelegem. Deci, este posibil să știu clar că și doamna Manoleanu mi-a spus aceleași lucruri de foarte multe ori, doar că ascultându-le cu alte cuvinte poate, la un moment dat... fiecare înțelege diferit, asta e clar. Cred că aceleași lucruri trebuie făcute pentru toată lumea.

Sunt diacon la Medgidia. Mi-aș dori să fac diaconia pentru mine și pentru sufletul meu, pentru Dumnezeu și pentru toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat în acest timp, și să fac o carieră în operă.

Ești în continuare legat de viața bisericească?

Da, eu sunt diacon la Medgidia, sunt angajat acolo. Mi-aș dori, la un moment dat, și se întrevede acest lucru, să fac treaba asta cu diaconia pentru mine și pentru sufletul meu, pentru Dumnezeu și pentru toate lucrurile bune care mi s-au întâmplat în acest timp și să fac o carieră în operă.

Și cum crezi că le poți împăca pe cele două?

Sper să le pot împăca.

Mie mi se pare foarte dificil, strict din rațiuni de timp.

Nu. Eu, ca diacon, nu am responsabilitățile unui preot.

Care sunt responsabilitățile tale?

Nu prea am multe responsabilități. Merg duminica, la sărbători, slujesc. Practic, datoria mea este de a ajuta preotul la slujbe. El este persoana importantă, eu îl asist. Și-atunci, nu am responsabilitățile acestea ale preoției, nu trebuie să păstoresc oamenii. Ca program este destul de liber. Plus că dacă voi face asta onorific, este nevoie să merg la biserică, să îmi fac datoria. Este destul de simplu.

Datoria de creștin, până la urmă.

Da.

Cu ce instituții ai colaborat până acum?

Deocamdată cu filarmonici, în general. Filarmonicile de prin țară - Bacău, Sibiu, Craiova, Ploiești.

Practic, în repertoriul vocal-simfonic?

Da. Am cântat de curând Ernesto în Don Pasquale la Ateneu, operă în concert pe care o să o repetăm la 1 noiembrie, la Bacău, tot în concert. Și, ca operă, am făcut Evgheni Oneghin la clasa de operă la facultate. Este destul de dificil începutul...

Pare că se leagă, totuși, lucrurile.

Se leagă, da.

Ce ți-ai dori tu? În ce roluri te vezi tu în momentul ăsta?

În momentul ăsta mă văd Ernesto în Don Pasquale, că n-am ce face.

Ce proiectezi pentru viitor? Ce ți-ar plăcea să faci?

Pentru viitor... ca toți tenorii: ne vedem Chenier, dar deocamdată sunt Ernesto; probabil că va urma Nemorino în Elixirul dragostei... poate chiar și Lenski.

Vrei să o iei treptat, cu alte cuvinte, în sensul dificultății partiturii.

Nu știu dacă e vorba doar de dificultatea partiturii, pentru că toate sunt partituri dificile. Ernesto, de exemplu, e o partitură foarte înaltă pentru un tenor liric lejer. Cred că mai degrabă culoarea vocii și, cumva, trebuie să mai aștept un pic să se maturizeze. Vocea mea nu e încă pentru anumite roluri.

Ce tip de voce ai ?

Tenor liric... și probabil că pe viitor va fi așa, mai spre spinto, dramatic.

Emoțiile sunt mai mici atunci când nu e public dar, în același timp, faptul că emoțiile sunt mai mici nu ajută foarte tare.

Am văzut că ai participat și la multe concursuri și ai luat doar premii I.

Nu chiar. Le-am scris doar pe cele cu Premiul I. (râde)

Ți-a fost greu să te hotărăști să participi la concursuri?

Mie mi-e greu să fac orice. Tot așa, împins de la spate, la insistențele doamnei profesoare, am mers la primul concurs, la Mihail Jora, și faptul că am câștigat Premiul I m-a încurajat și m-a făcut să merg mai departe și am continuat cu mai multe concursuri.

Dar nu e ceva ce faci neapărat cu mare plăcere!

După primele, am început să merg cu plăcere, pentru că nu am mers neapărat cu gândul de a câștiga Premiul I sau vreun premiu, am mers pentru că mi-am dat seama că mă ajută foarte mult la capitolul emoții. La început, aveam un recital, aveam de cântat o arie în fața unor oameni și îmi tremurau picioarele, nu mă puteam controla. După primul concurs, unde era un juriu în fața mea, deja mă simţeam altfel. La următorul recital a fost mult mai bine, pentru că am trecut prin niște emoții mari și acestea n-au mai fost așa de puternice încât să nu mă lase să-mi fac treaba. Și tot așa, din ce în ce mai bine... și pregătirea pentru un concurs te ține în priză și trebuie s-o faci cât de bine poți.

Plus că e un țel, e o țintă precisă pe care o ai și cu termen limită.

Da, e foarte bine. Aș sfătui pe toată lumea, pe toți cântăreții să facă treaba asta. Nu pentru premii neapărat, dar e o școală, e foarte bine.

Asta este atmosfera de concurs, mi-ai vorbit și despre emoția și stările aferente recitalurilor sau concertelor; cum a fost la înregistrări? Ați făcut de curând înregistrări aici, la noi, în Radio, în cadrul proiectului ConnectArts. Cu ce fel de emoții ai venit aici?

A fost o experiență drăguță.

Cu cine ai cântat?

Cu Raluca (Ouatu).

Și ce ați cântat? Vi s-a cerut ceva anume?

A trebuit să alegem o partitură care să fie scrisă în original pentru voce şi pian și am ales Good bye de Paolo Tosti.

Ceva lejer!

Da.

Cam cât timp au durat înregistrările?

N-au durat foarte mult. Nu mai știu. Dacă durau prea mult, sigur îmi aminteam. A fost bine.

Una este starea de concurs, alta cea de recital și cu totul alta starea din studioul de înregistrări - aici pentru că nu mai ai publicul în față. Simți conexiunea asta cu persoanele care sunt în față, ai nevoie de ea?

Da. Clar, am nevoie de ei. Emoțiile sunt mai mici atunci când nu e public dar, în același timp, faptul că emoțiile sunt mai mici nu ajută foarte tare. Și-atunci a trebuit să mă concentrez foarte tare și să intru, să-mi imaginez cumva că sunt oameni în fața mea și că nu cânt așa... nimănui.

Am o agendă din ce în ce mai încărcată.

Mihai, ce planuri ai pentru perioada următoare?

Am terminat masterul anul trecut.

Urmează un doctorat, poate?

Nu cred. Mi-a plăcut atât de mult școala, încât abia acum am reușit s-o termin.
Am făcut și la Constanța, am făcut și o facultate de muzică bisericească pe lângă cea de muzică pastorală, și un master acolo, și m-am înscris și la o facultate de management...

De ce?

Pentru că la un moment dat m-am gândit că ar trebui să fac și bani din ceva. Și asta m-a trimis acolo, la facultatea aceea, pe care de altfel n-am terminat-o.

Eu cred că drumul pe care ești acum e al tău.

Da, într-un final mi-am găsit și eu drumul.

Ai ceva în agenda ta de concerte, de recitaluri pentru următoarele luni, pentru anul viitor?

Am o agendă din ce în ce mai încărcată. După cum spuneam, pe 1 noiembrie vom cânta Don Pasquale la Bacău - operă în concert. După aceea, cu același Don Pasquale, ajungem la Brăila. Între timp mai am și niște colaborări cu Filarmonica din Craiova. Un recital, de exemplu, pe 21 octombrie; împreună cu doamna Luminița Arvunescu vom face o întâlnire cu publicul de ziua doamnei Virginia Zeani; voi fi acolo și voi cânta câteva arii. Și tot așa; în general, recitaluri și vocal simfonic. Va trebui să încep să merg la niște audiții într-un final, la niște opere...

Să sperăm cu nu mai e nevoie, că ai depășit faza asta în care trebuie să fii împins de la spate. Acum, ceva încredere trebuie să fi căpătat în tine, mă gândesc!

Da, pot să spun că am căpătat cât să merg acolo, nu să și sper că reușesc ceva.

Te susțin soția ta și fetița ta?

Sigur că mă susțin, altfel vă dați seama că n-ajungeam până aici!

Cântă și cea mică?

Cântă. A început de curând să ia lecții de pian. Este foarte încântată.

Mai rar se întâmplă asta!

Da, cred că e o încântare de început. Și dacă-i place, poate va continua. Nu insist.

Poate te acompaniază.

Normal că mi-aș dori asta, dar nu insist să facă ceva ce nu-i place.

Transcrierea interviului: Gina Macsențian